Cele mai frumoase rezultate din sportul constănțean aparțin în această perioadă gimnasticii. Să începem cu gimnastica aerobică, subramură apărută la nivel național în 1994. ,,Vulpoiul'' Ilie Floroiu, director al CS Farul, se ,,mișcă'' repede și înființează o nouă secție, în 1998. Rezultatele sunt excepționale. În zece ani de activitate, fariștii au agonisit 18 medalii (șapte de aur) la CM, și 27 medalii (14 de aur) la CE. Performerii se numesc: Cristina Moldovan, Claudiu Varlam, Mariana și Dorel Moiș, Remus Nicolai, Lăcrămioara Filip, Daniela Mărănduca, Cristina Marin, Ecaterina Bărbulescu, Mircea Brânzea, Mircea Zamfir, Cristina Antonescu, Ferdinand Răileanu, Petru Porime Tolan, Ramona Bunescu, Codruța Mincu, Georgiana Iațcov, Anca Surdu, Loredana Erimia, Andreea Dincă și Corina Constantin, pregătiți de antrenoarea emerită Maria Marcela Fumea și mai tinerele sale colege, foste eleve: Cristiana Spânu, Cristina Marin, Nicoleta Copoiu și Nicoleta Dendiu.
Trebuie remarcată și gimnastica ritmică. La CSȘ1 există un centru puternic (antrenori: Cristiana Costara, Gabriela Păun, Mirela Damian), care se mândrește cu medaliile europene dobândite de Mirela Simon (1993) și Filis Șerif (1996).
Și acum, gimnastica artistică! Urmașa Cameliei Voinea este, în primii ani de după revoluție, Daniela Mărănduca: ea devine campioană mondială în 1994, cu echipa, la Dortmund ( este, de altfel, singura sportivă din lume care a cucerit titlurile mondiale în gimnastica aerobică, dar și în cea artistică). Ștafeta este preluată de extraordinara Simona Amânar, legitimată la CSȘ1 și Farul Constanța, antrenată de Mirela Szemerjai, Ileana Mihail, Nicolae Forminte și Mircea Frum. Simona a dominat cu autoritate intervalul 1994-2000, câștigând șapte medalii la Jocurile Olimpice (trei de aur, incluzând pe cea pentru campioană absolută la Sydney, în 2000), șase titluri mondiale și șase europene, cărora li se adaugă alte patru medalii mondiale (toate de argint) și șase europene (trei de argint și trei de bronz), ceea ce înseamnă un total incredibil de 29 medalii la JO, CM și CE, dintre care 15 de aur! După încercarea doar parțial reușită de ,,aclimatizare'' la Constanța a ,,starului'' Andreea Răducan, a fost rândul unui alt produs 100% al școlii locale de gimnastică, vedeta JO de la Atena, din 2004: Cătălina Ponor! Născută la 20 august 1987, ea a devenit triplă campioană olimpică, în probele de bârnă, sol și pe echipe! Acestor rezultate, Cătălina le adaugă patru medalii la CM (0-3-1) și șapte la CE (cinci de aur)! Eleva antrenorului Matei Stănei a strălucit ca o autentică stea a sportului mondial, după care s-a retras, în 2007, deși impresia generală este că ar fi putut continua. La aceeași ediție a JO, s-a impus și o altă constănțeancă, Daniela Nicoleta Sofronie: două medalii de aur, cu echipa și la sol! Daniela este, și ea, o descoperire a antrenoarei Mirela Szemerjai, și mai are în palmares o medalie de aur și una de argint la CE , și o alta, de argint, la CM. Din păcate, pentru prima oară după 12 ani, la ediția 2008 a JO n-a fost prezentă nicio gimnastă constănțeancă, singurii reprezentanți ai litoralului fiind antrenorul echipei naționale Nicolae Forminte și secundul său Cătălin Meran.
Scrima constănțeană de după 1989 n-a produs vreun mare campion, deși Gabriel Pantelimon a reprezentat România la JO din 1996, pentru a doua oară, iar Cristina Bănuț și Roxana Buhaev (CSȘ1) și Cosmin Kortyan (Farul) s-au clasat meritoriu la CM și CE de cadeți și tineret. Cele două grupări și-au adjudecat numeroase titluri naționale: Daniel Bontaș, Laurențiu Drăgan, Sebastian Bezem, regretatul Paul Călin, Răzvan Mihu, Valentin Postelnicu, Bogdan Trișcaru, Alina Bedeleanu, Cristina Bănuț, Roxana Buhaev (Farul), șapte titluri pe echipe la CSȘ1, cu Iulia Vasile, Curcă Bianca, Adriana și Anda Elefterie, Sorin Călin, Dumitru Costrasuc, Nicolae Avram. Se așteaptă rezultate pe planșele internaționale, fiindcă aici activează tehnicieni pricepuți: Ion Dima, Mircea Rotaru, Elena Buhaev, Ion Nițulescu, Alina Bedeleanu, Viorel Zvâncu, Mihaela Ion, Gheorghe Horia, Sebastian Bezem, Monica Marinescu și ,,eternul'' Mihai Echimenco. (va urma)
Sunday, 29 January 2012
Tuesday, 24 January 2012
Istoria sportului constănțean (27). Perioada 1989-2008 (continuare)
În anul 2002, Consiliul Local și Consiliul Județean Constanța intervin benefic în destinul handbalului masculin local. Cuplului de antrenori Aihan Omer-Eden Hairi i se pune la dispoziție un lot valoros (Stănescu, Stavrositu, Băiceanu, Toma, Nicolae, Buricea, Pârâianu), care ajunge în semifinalele competiției europene Challenge Cup (2003-2004). În 2005, echipa se clasează pe locul secund în CN, dar își adjudecă, în premieră, Cupa României. În ediția 2005-2006, vin și străinii Adzic, Butulja, Kadzic, Dragicevic, este adus și internaționalul Iacob, iar rezultatul este fulminant: Cupa României și titlul național! Un an mai târziu, pleacă Omer, dar și localnicii Băiceanu, Nicolae, Stavrositu, Buricea, Pârâianu, Iacob. Cu antrenorul Lucian Râșniță, HCM Constanța își apără titlul de campioană și este finalistă în Cupa României. Chiar dacă în ediția 2007-2008 comportarea echipei a fost sinuoasă (a plecat Râșniță, au antrenat Hairi și V.Stângă), HCM s-a menținut în elită: locurile II în CN și Cupă. HCM reprezintă un model de implicare a autorităților locale în sport, urmat de aproape toate echipele din handbalul național, dar și din alte sporturi. De altfel, edilii constănțeni, în colaborare cu DSJ Constanța, s-au implicat și în alte discipline, cu evidente beneficii pentru fenomenul sportiv local. Handbalul feminin este reprezentat de CS Tomis, cu apariții onorabile în cupele europene (finalistă în Challenge Cup-2005). Eforturile financiare depuse de Gheorghe Slabu au fost completate de DSJ și Consiliul Județean Constanța. Directorul sportiv Traian Bucovală, antrenorii Muși, Pușcașu și Râșniță au gestionat satisfăcător un moment complicat din istoria echipei.
În natația constănțeană se petrece un eveniment important în 1991: fuzionează secțiile de la CSȘ1 și Clubul Elevilor. Acționează aici un colectiv de antrenori deosebit, dintre care se remarcă antrenorul emerit Octavian Tileagă, dar și ceilalți tehnicieni care, în diverse perioade, au fost solicitați, și ei, la loturile naționale: Veronica Macovei, Nicolae Coteț, Aurel Șeicaru și Gina Handrea. Un alt moment de cotitură se petrece în anul 2000, prin înființarea secției de înot de la CS Farul. În cele aproape două decenii de la revoluție, înotătorii de pe litoral au obținut peste 500 de medalii la CN, stabilind peste 100 de recorduri ale țării. Natația de la malul mării l-a dat pe cel mai bun înotător român al tuturor timpurilor: Răzvan Florea. Născut la 29 septembrie 1980, în Constanța, descoperit de Dumitru Lungu, antrenat de Octavian Tileagă (până în 2004) și Gina Handrea (din 2004), Răzvan a reușit prima medalie olimpică pentru înotul masculin românesc (bronz la Atena-2004), calificându-se și în alte trei finale olimpice, una chiar la ediția din acest an, la Beijing. La apogeul carierei sale, Răzvan Florea ,,contabilizează'' peste 300 de medalii, dintre care aproape 100 în competiții internaționale, deținând 100 de titluri de campion al țării și mai mult de 60 de recorduri naționale. Alți înotători de talent formați pe litoral: Nicolae Ivan (afirmat la Steaua București), Mirela Merscic, Dragoș Agache, Norbert Trandafir, Elena Cătană, Mihaela Andrei, Mihaela Ciurea, Laura Damian, Sebastian Georgescu. Continuă să funcționeze, cu rezultate meritorii, gruparea de la Palatul Copiilor (antrenori: Anca Buzbuchi, Eugenia Alexe, Veronica Macovei, Dumitru Lungu, Nicolae Coteț, Doru Oancea). (va urma).
În natația constănțeană se petrece un eveniment important în 1991: fuzionează secțiile de la CSȘ1 și Clubul Elevilor. Acționează aici un colectiv de antrenori deosebit, dintre care se remarcă antrenorul emerit Octavian Tileagă, dar și ceilalți tehnicieni care, în diverse perioade, au fost solicitați, și ei, la loturile naționale: Veronica Macovei, Nicolae Coteț, Aurel Șeicaru și Gina Handrea. Un alt moment de cotitură se petrece în anul 2000, prin înființarea secției de înot de la CS Farul. În cele aproape două decenii de la revoluție, înotătorii de pe litoral au obținut peste 500 de medalii la CN, stabilind peste 100 de recorduri ale țării. Natația de la malul mării l-a dat pe cel mai bun înotător român al tuturor timpurilor: Răzvan Florea. Născut la 29 septembrie 1980, în Constanța, descoperit de Dumitru Lungu, antrenat de Octavian Tileagă (până în 2004) și Gina Handrea (din 2004), Răzvan a reușit prima medalie olimpică pentru înotul masculin românesc (bronz la Atena-2004), calificându-se și în alte trei finale olimpice, una chiar la ediția din acest an, la Beijing. La apogeul carierei sale, Răzvan Florea ,,contabilizează'' peste 300 de medalii, dintre care aproape 100 în competiții internaționale, deținând 100 de titluri de campion al țării și mai mult de 60 de recorduri naționale. Alți înotători de talent formați pe litoral: Nicolae Ivan (afirmat la Steaua București), Mirela Merscic, Dragoș Agache, Norbert Trandafir, Elena Cătană, Mihaela Andrei, Mihaela Ciurea, Laura Damian, Sebastian Georgescu. Continuă să funcționeze, cu rezultate meritorii, gruparea de la Palatul Copiilor (antrenori: Anca Buzbuchi, Eugenia Alexe, Veronica Macovei, Dumitru Lungu, Nicolae Coteț, Doru Oancea). (va urma).
Monday, 23 January 2012
Istoria sportului constănțean (26). Perioada 1989-2008 (continuare)
,,Sportul rege'', fotbalul, nu figurează printre marii performeri, cu excepția calificării într-o finală a ,,Cupei României'' (sezonul 2004-2005, în care Farul s-a clasat meritoriu și în campionat: locul V). Ce-i drept, echipa fanion ne-a dezobișnuit cu alternanțele care făcuseră să fie numită ,,formația ABBA'': retrogradează o singură dată în această perioadă, în sezonul 2000/2001. Localnicii mai au regretul că talentele autohtone părăsesc orașul, dar, se pare, aceasta e politica grupării, de multe ori forțată de lipsa banilor. Au jucat bine, dar la alte cluburi: Marian Popa, Cristian Mustacă, Vasile Mănăilă, Dănuț Moisescu, Alexandru Popovici, Denis Șerban, Tiberiu Curt, Stelian Carabaș, Vasilică Cârstocea, Adrian Senin, Cristi Munteanu. O rază de lumină: titlul național de juniori obținut în 2008, al treilea din istoria clubului. Un alt titlu național de juniori, la categoria 15-16 ani, a intrat în palmaresul grupării Elpis, în 2006 (antrenori: Doru Carali, Mihai Dumitru, Izmir Abdulgani).
Halterele încearcă să mențină ridicat steagul marilor performanțe dinaintea revoluției. În 1992, echipa Chimpex devine Petrolul, apoi Oil Terminal. În același an, marele antrenor Lisias Ionescu se pensionează, dar mult regretatul Nicolae Rotaru, director al CSȘ2, propune reînființarea secției la respectiva unitate. Ionescu este de acord, însă după un an se retrage. Foștii săi elevi, deveniți antrenori, își păstrează entuziasmul. Ionuț Căldăraru (Petrolul) obține bronzul CE din 1993, Stoica Stănel (CSȘ2) devine campion european în 1996, an în care Florin Vlad (Farul) este dublu medaliat la CE. Constănțenii domină ierarhia internă la nivelul juniorilor: în 1997, ei obțin 43 de medalii la CN (16-12-15), iar în 1998, încă 40 (20-13-7). Un an mai târziu, Florin Vlad câștigă patru medalii de argint la CE, iar Stoica Stănel un argint și un bronz. În anul olimpic 2000, Stoica Stănel devine dublu vicecampion mondial, iar Florin Vlad obține un meritoriu loc VII. Din păcate, la vârsta senioratului, Căldăraru, Stoica și Vlad au părăsit Constanța. La fel au procedat, de curând, Alexandru Roșu, plecat de la Oil Terminal la Dinamo, club pentru care a concurat la JO din Beijing, și Adrian Roșu (tot la Dinamo, dar în regim de dublă legitimare cu CS Farul). Cele trei secții de haltere merg, însă, înainte: CS Farul (antrenor Ion Filip), CSȘ2 (Mircea Roșu și Angheluș Beșleagă) și Oil Terminal (Nicolae Căpriceru).
O istorie palpitantă a avut, în perioada despre care vorbim, handbalul constănțean. La băieți, Hidrotehnica încheie o epocă, retrogradând și dispărând în 1993. În 1994, apare o nouă echipă, numită ASSNC Universitatea Neptun, care în 1996 intră în Divizia B. În campionatul 1996-1997 se clasează pe locul V, dar peste un an, cu antrenorii Mihail Făgărășan și Ion Crăciun, promovează în Liga Națională. În 2000, Administrația Porturilor Maritime își retrage sprijinul, apare însă Petroconst, care... abandonează și ea, în 2002. În acest moment se implică autoritățile locale, adică Primăria și Consiliul județean , și începe cea mai frumoasă perioadă din istoria handbalului constănțean! (va urma)
Halterele încearcă să mențină ridicat steagul marilor performanțe dinaintea revoluției. În 1992, echipa Chimpex devine Petrolul, apoi Oil Terminal. În același an, marele antrenor Lisias Ionescu se pensionează, dar mult regretatul Nicolae Rotaru, director al CSȘ2, propune reînființarea secției la respectiva unitate. Ionescu este de acord, însă după un an se retrage. Foștii săi elevi, deveniți antrenori, își păstrează entuziasmul. Ionuț Căldăraru (Petrolul) obține bronzul CE din 1993, Stoica Stănel (CSȘ2) devine campion european în 1996, an în care Florin Vlad (Farul) este dublu medaliat la CE. Constănțenii domină ierarhia internă la nivelul juniorilor: în 1997, ei obțin 43 de medalii la CN (16-12-15), iar în 1998, încă 40 (20-13-7). Un an mai târziu, Florin Vlad câștigă patru medalii de argint la CE, iar Stoica Stănel un argint și un bronz. În anul olimpic 2000, Stoica Stănel devine dublu vicecampion mondial, iar Florin Vlad obține un meritoriu loc VII. Din păcate, la vârsta senioratului, Căldăraru, Stoica și Vlad au părăsit Constanța. La fel au procedat, de curând, Alexandru Roșu, plecat de la Oil Terminal la Dinamo, club pentru care a concurat la JO din Beijing, și Adrian Roșu (tot la Dinamo, dar în regim de dublă legitimare cu CS Farul). Cele trei secții de haltere merg, însă, înainte: CS Farul (antrenor Ion Filip), CSȘ2 (Mircea Roșu și Angheluș Beșleagă) și Oil Terminal (Nicolae Căpriceru).
O istorie palpitantă a avut, în perioada despre care vorbim, handbalul constănțean. La băieți, Hidrotehnica încheie o epocă, retrogradând și dispărând în 1993. În 1994, apare o nouă echipă, numită ASSNC Universitatea Neptun, care în 1996 intră în Divizia B. În campionatul 1996-1997 se clasează pe locul V, dar peste un an, cu antrenorii Mihail Făgărășan și Ion Crăciun, promovează în Liga Națională. În 2000, Administrația Porturilor Maritime își retrage sprijinul, apare însă Petroconst, care... abandonează și ea, în 2002. În acest moment se implică autoritățile locale, adică Primăria și Consiliul județean , și începe cea mai frumoasă perioadă din istoria handbalului constănțean! (va urma)
Sunday, 22 January 2012
Istoria sportului constănțean (25). Perioada 1989-2008 (continuare)
Boxul, unul dintre cele mai îndrăgite sporturi, a adus multe bucurii constănțenilor. Ele se datoresc, în mare parte, sponsorului și omului de sport Ion Șerban, cel care a revigorat pugilismul local, aducându-i și mari valori naționale, astfel că gruparea Farul-Freedom Star a dominat ani buni boxul românesc. Iată câteva dintre marile succese ale finalului de deceniu, secol și mileniu: Marcelică Tudoriu-bronz la CM-1993; Francisc Vaștag-aur la CM-1995, aur la CE-1996, participant la JO-1996; Leonard Doroftei-aur la CM-1995, aur la CE-1996, bronz la JO-1996. Pe lângă ei au evoluat Ovidiu Bobârnat-bronz la CM-1999, Claudiu Râșco-bronz la CM-1999, argint la CE-2000), Sabin Bornei, Vasile Traian Damian, Gabriel Oaidă, Memet Unal, Ion Mihai, și nu numai ei, pregătiți de antrenori valoroși: Ilie Dascălu, Aurică Simionescu, Marcelică Tudoriu, Mihai Constantin, Ablalim Ferodin, Gheorghe Călin, Nicu Chioveanu, Iulian Ciobanu, Iosif Jakubowski. Retragerea lui Ion Șerban a însemnat sfârșitul unei perioade de vis, dar boxul local nu-și epuizase încă resursele. Au apărut alți Mecena (Mircea Iacob, Victor Vladu, Dan Aionesei) și alți pugiliști de talent, dintre care se detașează net Ionuț Gheorghe (BC Mira, apoi CS Farul), singurul boxer român medaliat la JO din Sydney-2004, prezent și la JO din Beijing-2008.
Canotajul înseamnă încă una dintre frumoasele povești constănțene. Secția de la CSȘ2, înființată în 1971 și beneficiind de aportul unor specialiști pasionați (Mircea Popa, Smaranda și Octavian Rusu, Virgil Ștefănescu, Valentin și Norica Sarchizian), are un palmares postrevoluționar incredibil: 26 de tineri sportivi de aici au obținut pentru România 20 de medalii (12 de aur) la CM de juniori! Dar nici măcar aceasta nu este realizarea nr.1 a constănțenilor, ci faptul că 12 dintre ei au ajuns, în mod logic, la marile echipe din București și au contribuit la obținerea unor splendide victorii la CM de seniori și la JO! Este vorba despre: Ioana Badea, Viorel Talapan, Dănuț Dobre, Veronica Necula, Doina Crăciun, Victorița Lepădatu, Claudiu Marin, Dobrița Preda, Iulian Vizitiu, Maria Pădurariu, Daniel Măstăcan și Ion Florariu.
Și în culturism, constănțenii ,,sunt fruntea''. În mare măsură, meritul aparține lui Cristian Mihăilescu, un argeșean stabilit aici în 1983. Acesta a obținut nu numai vreo 30 de titluri naționale, ci și cinci medalii la CM și CE. Totodată, a fost președintele FR de Culturism și antrenor al lotului național, în paralel cu funcția de antrenor la CS Farul. Printre elevii săi medaliați europeni și mondiali: Irina Muntean și Costel Torcea. (va urma)
Canotajul înseamnă încă una dintre frumoasele povești constănțene. Secția de la CSȘ2, înființată în 1971 și beneficiind de aportul unor specialiști pasionați (Mircea Popa, Smaranda și Octavian Rusu, Virgil Ștefănescu, Valentin și Norica Sarchizian), are un palmares postrevoluționar incredibil: 26 de tineri sportivi de aici au obținut pentru România 20 de medalii (12 de aur) la CM de juniori! Dar nici măcar aceasta nu este realizarea nr.1 a constănțenilor, ci faptul că 12 dintre ei au ajuns, în mod logic, la marile echipe din București și au contribuit la obținerea unor splendide victorii la CM de seniori și la JO! Este vorba despre: Ioana Badea, Viorel Talapan, Dănuț Dobre, Veronica Necula, Doina Crăciun, Victorița Lepădatu, Claudiu Marin, Dobrița Preda, Iulian Vizitiu, Maria Pădurariu, Daniel Măstăcan și Ion Florariu.
Și în culturism, constănțenii ,,sunt fruntea''. În mare măsură, meritul aparține lui Cristian Mihăilescu, un argeșean stabilit aici în 1983. Acesta a obținut nu numai vreo 30 de titluri naționale, ci și cinci medalii la CM și CE. Totodată, a fost președintele FR de Culturism și antrenor al lotului național, în paralel cu funcția de antrenor la CS Farul. Printre elevii săi medaliați europeni și mondiali: Irina Muntean și Costel Torcea. (va urma)
Saturday, 21 January 2012
Istoria sportului constănțean (24). Perioada 1989-2008
S-a vorbit, adesea, despre dificultățile cu care s-a confruntat sportul după 22 decembrie 1989. Ele sunt provocate, în principal, de lipsa banilor. Fenomenul este, însă, explicabil. Statul nu-și mai permite să investească sume mari în sport, care nu mai este perceput ca un mijloc de propagandă anti-capitalistă, ca un element al disputei capitalism-comunism. În noile condiții, a crescut exponențial rolul sponsorilor, dar și al managementului corect al resurselor existente.Ceilalți termeni ai ecuației, din fericire bine gestionați, au rămas neschimbați: sportivii au muncit, în continuare, cu talent și entuziasm, iar tehnicienii care îi conduc au demonstrat și în perioada despre care vorbim, necesara competență. Sigur că unele ramuri sportive au bătut pasul pe loc, au regresat sau chiar au dispărut. În replică, altele au evoluat spectaculos, aducând rezultate de excepție.
Să revenim, însă, la sportul constănțean. Atletismul s-a menținut în elita națională, producând zeci de campioni ai țării și de recorduri. Cei mai dotați și mai harnici au dobândit medalii la marile competiții (Cristina Spătaru, Mariana Bogăție, Ionuț Pungă, Cristina Misaroș, Ovidiu Olteanu, Daniel Cojocaru), ceilalți au fost, sau sunt încă, și ei, sportivi demni de toată stima: Lenuța Bârzu-Dragomir, Evelina Lisenco, Laurențiu Colibășeanu, Alin Larion, Mihai Orzan, Ioan Veliciu-junior, Carla Popa, Elena Dumitrașcu, Stela Apetre, Omer Seval, Mihaela Bodnar, elevii antrenorilor Ioan Veliciu, Andrei Szemerjai, Constantin Boroianu, Lenuța Bârzu-Dragomir, Cătălin Ganera, Niculina Chiricuță. După 28 de ani, Constanța trimite la Jocurile Olimpice trei sportivi. În 1980, la Moscova, au participat Ilie Floroiu și Paul Copu; în 1992, la Barcelona, Daniel Cojocaru a fost sfertfinalist la 200 de metri, după ce-l învinsese, în serii, pe campionul olimpic la 100 de metri, britanicul Linford Christie, iar la Beijing, în 2008, au fost prezente Nicoleta Grasu (finalistă), Adelina Gavrilă și Anca Heltne.
Baschetul a cunoscut un drum sinuos. Băieții au retrogradat în 1992, după 25 de ani de activitate pe prima scenă . Generația lui Băiceanu, Tecău, Mănăilă, Cucoș, Florea, Popescu, își spusese ultimul cuvânt. În 1993, cu antrenorii Mărțișor Hondrilă și Marcel Câmpeanu, veteranii Moldoveanu, Dăian, tânărul Ionuț Mocanu și ,,implanturile'' Moscalu, Toyin și Stafford, Farul se întoarce în Divizia A. După comportări modeste (locurile VII, XII și XIV), echipa se retrage în 1999, din lipsă de bani și, cum s-a spus, de valoare. Nici fetele nu au strălucit. Echipa Conpref, antrenată de Ion Adrian, apoi de Emil Dumitru și Marcel Câmpeanu, a retrogradat în 1992 și s-a desființat. Păcat, pentru orașul care le-a trimis în lotul național, de-a lungul timpului, pe Ecaterina Bratu, Mariana Oprescu, Rodica Pană, Elena Pop, Gabriela Bondrea, Rodica Jugănaru, Iulia Alioman, Simona Mărgărit. (va urma)
Să revenim, însă, la sportul constănțean. Atletismul s-a menținut în elita națională, producând zeci de campioni ai țării și de recorduri. Cei mai dotați și mai harnici au dobândit medalii la marile competiții (Cristina Spătaru, Mariana Bogăție, Ionuț Pungă, Cristina Misaroș, Ovidiu Olteanu, Daniel Cojocaru), ceilalți au fost, sau sunt încă, și ei, sportivi demni de toată stima: Lenuța Bârzu-Dragomir, Evelina Lisenco, Laurențiu Colibășeanu, Alin Larion, Mihai Orzan, Ioan Veliciu-junior, Carla Popa, Elena Dumitrașcu, Stela Apetre, Omer Seval, Mihaela Bodnar, elevii antrenorilor Ioan Veliciu, Andrei Szemerjai, Constantin Boroianu, Lenuța Bârzu-Dragomir, Cătălin Ganera, Niculina Chiricuță. După 28 de ani, Constanța trimite la Jocurile Olimpice trei sportivi. În 1980, la Moscova, au participat Ilie Floroiu și Paul Copu; în 1992, la Barcelona, Daniel Cojocaru a fost sfertfinalist la 200 de metri, după ce-l învinsese, în serii, pe campionul olimpic la 100 de metri, britanicul Linford Christie, iar la Beijing, în 2008, au fost prezente Nicoleta Grasu (finalistă), Adelina Gavrilă și Anca Heltne.
Baschetul a cunoscut un drum sinuos. Băieții au retrogradat în 1992, după 25 de ani de activitate pe prima scenă . Generația lui Băiceanu, Tecău, Mănăilă, Cucoș, Florea, Popescu, își spusese ultimul cuvânt. În 1993, cu antrenorii Mărțișor Hondrilă și Marcel Câmpeanu, veteranii Moldoveanu, Dăian, tânărul Ionuț Mocanu și ,,implanturile'' Moscalu, Toyin și Stafford, Farul se întoarce în Divizia A. După comportări modeste (locurile VII, XII și XIV), echipa se retrage în 1999, din lipsă de bani și, cum s-a spus, de valoare. Nici fetele nu au strălucit. Echipa Conpref, antrenată de Ion Adrian, apoi de Emil Dumitru și Marcel Câmpeanu, a retrogradat în 1992 și s-a desființat. Păcat, pentru orașul care le-a trimis în lotul național, de-a lungul timpului, pe Ecaterina Bratu, Mariana Oprescu, Rodica Pană, Elena Pop, Gabriela Bondrea, Rodica Jugănaru, Iulia Alioman, Simona Mărgărit. (va urma)
Friday, 20 January 2012
Istoria sportului constănțean (23). Era comunistă (continuare)
În scrimă a fost deceniul băieților, laureații numindu-se Ion Dima și Ion Nițulescu (campioni naționali în 1983) și Gabriel Pantelimon, participant la Jocurile Olimpice din Seul-1988.
Tenisul de masă este încă în perioada acumulărilor. Alături de Viorel Filimon vine antrenorul Stelian Hașoti. CSȘ2 fuzionează cu Știința (1983), apoi și cu IJPIPS. Băieții intră în Superliga de seniori în 1985, fetele un an mai târziu. Eugen Simion este primul promovat în lotul național. Ca urmare a lucrului bine făcut, federația mută Centrul Olimpic la Constanța, în 1986. În curând, și marea performanță este accesibilă: Emilia Ciosu devine campioană mondială universitară.
Două sporturi din categoria celor numite tehnico-aplicative aduc Constanței o mulțime de medalii la competițiile naționale, dar și la cele externe. Navomodelismul este unul dintre ele, cu o federație înființată târziu, în 1968. La malul mării, un adevărat pionier s-a dovedit a fi Vasile Petrică, antrenor la Portul, CS Farul (1970-1990), Clubul de Modelism Constanța (1990-2000) și din nou Farul, care a preluat Clubul de Modelism în anul 2000, și la loturile naționale, din 1987. Printre elevii săi, medaliați la marile competiții: Florian Geza (3 medalii), Ion Marinescu (7), Zoltan Sipos (3) și ,,șefii de promoție'' Romeo Andrei și Corneliu Costiniuc, cu câte două medalii mondiale până în 1989, și cu strălucite cariere în continuare. Celălalt sport tehnic, radioamatorismul, este excelent reprezentat de Radu Bratu- YO4HW, șeful radioamatorismului județean YO4KCA (din 1970) și maestru internațional al sportului (din 1982), apoi maestru emerit, arbitru internațional, membru al Biroului și al Comitetului Central al Federației, președinte de onoare din 2000. Până la revoluție, Radu Bratu a obținut, pe lângă numeroase trofee naționale și internaționale, o medalie de argint la Campionatele Mondiale (1987).
Oina își afirmă din nou prezența. ASA Constanța câștigă Cupa României în 1986, 1987 și 1988, iar Mecanizatorul Ciobanu, Dinamo Marea Neagră și Liceul Poarta Albă obțin, și ele, rezultate notabile.
Odată cu venirea la Constanța, în 1983, a multiplului campion național de culturism Cristian Mihăilescu, această disciplină evoluează spectaculos, CS Farul afiliindu-se la Federația Română de Haltere și Culturism. Din 1985, CJEFS Constanța preia, pentru câțiva ani, organizarea ,,Trofeului Dacia'', cea mai importantă competiție din România, cu participanți și din alte țări. Mihăilescu continuă să adauge palmaresului său alte titluri naționale (va prelua, în deceniul următor, și funcția de președinte al Federației de Culturism, independentă din 1990).
În 1989, Dumitru Ivan, o figură emblematică a sportului de la malul mării, a încetat din viață, după ce condusese CJEFS Constanța timp de 28 de ani (1961-1989). (va urma)
Tenisul de masă este încă în perioada acumulărilor. Alături de Viorel Filimon vine antrenorul Stelian Hașoti. CSȘ2 fuzionează cu Știința (1983), apoi și cu IJPIPS. Băieții intră în Superliga de seniori în 1985, fetele un an mai târziu. Eugen Simion este primul promovat în lotul național. Ca urmare a lucrului bine făcut, federația mută Centrul Olimpic la Constanța, în 1986. În curând, și marea performanță este accesibilă: Emilia Ciosu devine campioană mondială universitară.
Două sporturi din categoria celor numite tehnico-aplicative aduc Constanței o mulțime de medalii la competițiile naționale, dar și la cele externe. Navomodelismul este unul dintre ele, cu o federație înființată târziu, în 1968. La malul mării, un adevărat pionier s-a dovedit a fi Vasile Petrică, antrenor la Portul, CS Farul (1970-1990), Clubul de Modelism Constanța (1990-2000) și din nou Farul, care a preluat Clubul de Modelism în anul 2000, și la loturile naționale, din 1987. Printre elevii săi, medaliați la marile competiții: Florian Geza (3 medalii), Ion Marinescu (7), Zoltan Sipos (3) și ,,șefii de promoție'' Romeo Andrei și Corneliu Costiniuc, cu câte două medalii mondiale până în 1989, și cu strălucite cariere în continuare. Celălalt sport tehnic, radioamatorismul, este excelent reprezentat de Radu Bratu- YO4HW, șeful radioamatorismului județean YO4KCA (din 1970) și maestru internațional al sportului (din 1982), apoi maestru emerit, arbitru internațional, membru al Biroului și al Comitetului Central al Federației, președinte de onoare din 2000. Până la revoluție, Radu Bratu a obținut, pe lângă numeroase trofee naționale și internaționale, o medalie de argint la Campionatele Mondiale (1987).
Oina își afirmă din nou prezența. ASA Constanța câștigă Cupa României în 1986, 1987 și 1988, iar Mecanizatorul Ciobanu, Dinamo Marea Neagră și Liceul Poarta Albă obțin, și ele, rezultate notabile.
Odată cu venirea la Constanța, în 1983, a multiplului campion național de culturism Cristian Mihăilescu, această disciplină evoluează spectaculos, CS Farul afiliindu-se la Federația Română de Haltere și Culturism. Din 1985, CJEFS Constanța preia, pentru câțiva ani, organizarea ,,Trofeului Dacia'', cea mai importantă competiție din România, cu participanți și din alte țări. Mihăilescu continuă să adauge palmaresului său alte titluri naționale (va prelua, în deceniul următor, și funcția de președinte al Federației de Culturism, independentă din 1990).
În 1989, Dumitru Ivan, o figură emblematică a sportului de la malul mării, a încetat din viață, după ce condusese CJEFS Constanța timp de 28 de ani (1961-1989). (va urma)
Thursday, 19 January 2012
,,Dacia Literară'' mi-a publicat ,,O poveste cu maci roșii''!
Marți mi-a parvenit, prin infinita amabilitate a prietenului meu Lucian Vasiliu, numărul festiv (100!-la mai multe!) al prestigioasei reviste ieșene de cultură ,,Dacia Literară'', cea fondată de M.Kogălniceanu, publicație despre care învățam la școală! Revista mi-a făcut imensa onoare ca, tocmai în acest număr de sărbătoare, să-mi publice un articol, ce înglobează prima traducere în limba română a unei poezii celebre (,,In Flanders Fields'', de John McCrae). Cititorii acestui blog au mai văzut traducerea, dar, de data asta, am îmbunătățit-o și am mai adus ceva precizări, astfel că... o voi mai posta o dată, cu adăugirea (lăsați-mă să mă minunez în continuare!) că articolul meu a apărut într-o companie ultra-selectă: Ana Blandiana, Alexandru Zub, marele dramaturg Matei Vișniec, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Uricariu, Liviu Antonesei, Dinu Flămând, sârbul Adam Puslojic (marele prieten al lui Nichita Stănescu și Adrian Păunescu), adică literați la a căror enumerare, vorba cronicarului, ,,se sparie gândul''! Dar, să revenim pe pământ și să mai citim o dată :
O POVESTE CU MACI ROȘII
Pentru non-britanicii aflați, totuși, pe teritoriile Reginei Elisabeta a II-a, ceea ce se întâmplă acolo în luna noiembrie poate părea (încă) o ciudățenie tipic englezească. De fapt, este vorba despre un miracol de solidaritate, tradiție, omenie și respect față de eroii neamului.
...În noiembrie, întregul regat trăiește sub semnul macului! Toate posturile de televiziune plasează ideograme cu maci roșii într-un colț al ecranelor, iar prezentatorii și invitații au câte unul la butoniere. Sportivii apar, în săli și pe stadioane, cu echipament pe care e brodată efemera (în realitate) floare. Pentru meciurile disputate de echipa de fotbal a Angliei în această lună, atât de rigida FIFA a făcut o abatere de la conservatorismul ei și a aprobat (ce-i drept, după energica intervenție în acest sens a premierului britanic David Cameron!) ca insularii să îmbrace tricouri cu un mac pe piept. Pe străzi, trecătorii poartă cu mândrie insigne sau bijuterii reprezentând ceea ce botaniștii numesc ,,papaver rhoeas''. Autovehiculele arborează același însemn, iar o mulțime de magazine, clasice sau online, vând maci artizanali, produși în ateliere unde lucrează numai veterani și invalizi de război. Macul roșu de câmp este și simbolul adoptat de Royal British Legion, această formidabilă organizație caritabilă, fondată la 11 noiembrie 1921, adică la exact trei ani de la încetarea ostilităților pe fronturile primului război planetar, și care, la împlinirea a 90 de ani de existență, își propune să colecteze... 90 de milioane de lire sterline, în folosul foștilor combatanți și al familiilor acestora! Iar obișnuitele sărbători dedicate luptătorilor din toate războaiele britanice de la 1918 încoace au avut aceeași emblemă. La Royal Albert Hall, sâmbătă, 12 noiembrie, în prezența familiei regale, a celor mai de seamă politicieni și a sute de reprezentanți ai British Legion, tradiționalul Festival al Rememorării s-a încheiat, ca de obicei (am văzut, deja, trei ediții...), cu o adevărată ninsoare roșie: din plafonul celebrei săli, mii de petale de maci au coborât peste cei de față!
Cum se explică această nobilă obsesie?
Totul a pornit în ziua de 3 mai 1915, când medicul militar canadian, locotenent-colonelul John McCrae (bunicul era scoțian...), la sfârșitul celei de-a doua sângeroase bătălii de la Ypres, în câmpia Flandrei, din Belgia, l-a îngropat pe prietenul și fostul său student, locotenentul de 22 de ani Alexis Helmer. În lipsa preotului unității, McCrae a ținut și slujba religioasă... La final, bulversat, bunul medic a scos un carnețel și a scris în el o poezie, care avea să devină ,,cel mai popular poem al primului război mondial''. Dar, cum autorul nu știa atunci acest lucru, nemulțumit, a rupt foaia din carnet și... a aruncat-o. Din pură întâmplare, gestul lui a fost văzut de un alt ofițer, locotenent-colonelul Francis Alexander Scrimger, care a recuperat versurile și le-a trimis unor reviste literare. Câteva dintre acestea au refuzat editarea, care s-a produs, totuși, la 8 decembrie, în același an, în revista londoneză ,,Punch''.
Poezia s-a bucurat de un succes fulminant, făcând rapid ocolul lumii. A fost pusă pe muzică, într-o mulțime de variante (Alexander Tilley, grupurile ,,Libera'' , ,,Escalators'', ,,The Guess Who'', și chiar Jacques Brel, autorul inubliabilului ,,Ne me quitte pas''), a fost inclusă în cartea ,,City Boy'', scrisă de cunoscutul Herman Wouk (,,Revolta de pe Caine''), și e pomenită, supremă recunoaștere britanică, într-un episod din...,,Familia Simpson''! Varianta muzicală a lui Tilley este imnul... hocheiștilor de la faimoasa echipă Montreal Canadiens, care și-au scris-o pe zidurile arenelor din Bell Centre și, mai târziu, Montreal Forum. Micul poem este lozincă la Cimitirul American din Madingley (Cambridge). Marcus Welby, personajul central al unui cunoscut serial TV nord-american din anii '70, lucra la un scenariu despre... macii Flandrei, neterminat din cauza atacului de la Pearl Harbour. Însă, un film tot s-a făcut, ,,A Heritage Minute'', în 1998, cu actorul Colm Feore în rolul medicului militar John McCrae. Poezia și (sau) imnul lui Tilley se pot auzi la toate manifestările dedicate eroilor!
În mod surprinzător, micuța bijuterie literară nu este tradusă în limba română (m-aș bucura să aflu că greșesc). Asta poate fiindcă McCrae a îmbrăcat-o în hainele unui rondel, mai exact, un ,,rondel francez''. Dar, nu unul obișnuit, ci un rondel atipic, având două versuri ,,străine'', folosite ca leitmotiv, și o repartiție a celor două rime clasice care, într-adevăr, ar speria orice traducător: în loc de 7A și 6B, la medicul-poet raportul este 8A-5B, plus cele două ,,neavenite''! Jean Pariseau, autorul versiunii franceze, a lucrat așa cum se obișnuiește: a pus pe două coloane traducerea cuvânt cu cuvânt (și a recunoscut că i-a fost imposibil să urmeze ideea autorului!) , și pe cea realizată de el; diferențele sunt mari de tot! Cum țineam morțiș să traduc ,,In Flanders Fields'' în neasemuita noastră limbă, am vrut să renunț la încorsetarea cerută de rondel, dar... soția mea m-a îndemnat să nu cedez! Cu mici compromisuri prozodice, dar și unul gramatical (ușor de observat, și, cred eu, scuzabil!), am realizat, foarte probabil, prima traducere a celebrei poezii.
Vă propun, ca și Pariseau, mai întâi varianta ad litteram:
,,În câmpiile Flandrei, macii înfloresc
Între crucile noastre, care, una după alta
Marchează locul nostru. Și, în cer,
Ciocârliile îndrăznețe încă mai cântă,
Deși nu se mai aud, din cauza tunurilor.
Noi am murit. Acum câteva zile,
trăiam, admiram apusul și răsăritul.
Iubeam și eram iubiți, iar acum suntem morți,
În câmpiile Flandrei.
Iată ce vă cerem, în fața dușmanului,
Vouă, cărora brațele noastre vă dau
Torța: ridicați-o sus!
Dacă ne lăsați, pe noi, care murim,
Nu vom mai avea somn, deși macii înfloresc
În câmpiile Flandrei.''
Simplu și emoționant, deci superb, nu-i așa?
Iată ce am putut face eu:
În câmpiile Flandrei, macii flutură-n vânt,
Printre șiruri de cruci, peste-al nostru mormânt.
Încă zboară sub cer ciocârlia-ndrăzneață,
Dar cântecul ei, în fum și în ceață,
De bubuitul de tunuri e-nfrânt.
Noi am murit. Puține ore sunt
De când ne bucuram de-amurg, de dimineață.
Iubeam, eram iubiți, și-acum suntem pământ,
În câmpiile Flandrei.
Cerem urmașilor, cu legământ:
Luați torța din brațul nostru frânt
Și purtați-o spre victoria măreață!
De nu, ne-am săvârșit degeaba din viață,
Și degeaba macii mai flutură-n vânt,
În câmpiile Flandrei!
...John McCrae a murit la datorie, înainte de a împlini 46 de ani, într-un spital francez din Boulogne-sur-Mer, la 28 ianuarie 1918. Însă, iată, macii săi par nemuritori!
O POVESTE CU MACI ROȘII
Pentru non-britanicii aflați, totuși, pe teritoriile Reginei Elisabeta a II-a, ceea ce se întâmplă acolo în luna noiembrie poate părea (încă) o ciudățenie tipic englezească. De fapt, este vorba despre un miracol de solidaritate, tradiție, omenie și respect față de eroii neamului.
...În noiembrie, întregul regat trăiește sub semnul macului! Toate posturile de televiziune plasează ideograme cu maci roșii într-un colț al ecranelor, iar prezentatorii și invitații au câte unul la butoniere. Sportivii apar, în săli și pe stadioane, cu echipament pe care e brodată efemera (în realitate) floare. Pentru meciurile disputate de echipa de fotbal a Angliei în această lună, atât de rigida FIFA a făcut o abatere de la conservatorismul ei și a aprobat (ce-i drept, după energica intervenție în acest sens a premierului britanic David Cameron!) ca insularii să îmbrace tricouri cu un mac pe piept. Pe străzi, trecătorii poartă cu mândrie insigne sau bijuterii reprezentând ceea ce botaniștii numesc ,,papaver rhoeas''. Autovehiculele arborează același însemn, iar o mulțime de magazine, clasice sau online, vând maci artizanali, produși în ateliere unde lucrează numai veterani și invalizi de război. Macul roșu de câmp este și simbolul adoptat de Royal British Legion, această formidabilă organizație caritabilă, fondată la 11 noiembrie 1921, adică la exact trei ani de la încetarea ostilităților pe fronturile primului război planetar, și care, la împlinirea a 90 de ani de existență, își propune să colecteze... 90 de milioane de lire sterline, în folosul foștilor combatanți și al familiilor acestora! Iar obișnuitele sărbători dedicate luptătorilor din toate războaiele britanice de la 1918 încoace au avut aceeași emblemă. La Royal Albert Hall, sâmbătă, 12 noiembrie, în prezența familiei regale, a celor mai de seamă politicieni și a sute de reprezentanți ai British Legion, tradiționalul Festival al Rememorării s-a încheiat, ca de obicei (am văzut, deja, trei ediții...), cu o adevărată ninsoare roșie: din plafonul celebrei săli, mii de petale de maci au coborât peste cei de față!
Cum se explică această nobilă obsesie?
Totul a pornit în ziua de 3 mai 1915, când medicul militar canadian, locotenent-colonelul John McCrae (bunicul era scoțian...), la sfârșitul celei de-a doua sângeroase bătălii de la Ypres, în câmpia Flandrei, din Belgia, l-a îngropat pe prietenul și fostul său student, locotenentul de 22 de ani Alexis Helmer. În lipsa preotului unității, McCrae a ținut și slujba religioasă... La final, bulversat, bunul medic a scos un carnețel și a scris în el o poezie, care avea să devină ,,cel mai popular poem al primului război mondial''. Dar, cum autorul nu știa atunci acest lucru, nemulțumit, a rupt foaia din carnet și... a aruncat-o. Din pură întâmplare, gestul lui a fost văzut de un alt ofițer, locotenent-colonelul Francis Alexander Scrimger, care a recuperat versurile și le-a trimis unor reviste literare. Câteva dintre acestea au refuzat editarea, care s-a produs, totuși, la 8 decembrie, în același an, în revista londoneză ,,Punch''.
Poezia s-a bucurat de un succes fulminant, făcând rapid ocolul lumii. A fost pusă pe muzică, într-o mulțime de variante (Alexander Tilley, grupurile ,,Libera'' , ,,Escalators'', ,,The Guess Who'', și chiar Jacques Brel, autorul inubliabilului ,,Ne me quitte pas''), a fost inclusă în cartea ,,City Boy'', scrisă de cunoscutul Herman Wouk (,,Revolta de pe Caine''), și e pomenită, supremă recunoaștere britanică, într-un episod din...,,Familia Simpson''! Varianta muzicală a lui Tilley este imnul... hocheiștilor de la faimoasa echipă Montreal Canadiens, care și-au scris-o pe zidurile arenelor din Bell Centre și, mai târziu, Montreal Forum. Micul poem este lozincă la Cimitirul American din Madingley (Cambridge). Marcus Welby, personajul central al unui cunoscut serial TV nord-american din anii '70, lucra la un scenariu despre... macii Flandrei, neterminat din cauza atacului de la Pearl Harbour. Însă, un film tot s-a făcut, ,,A Heritage Minute'', în 1998, cu actorul Colm Feore în rolul medicului militar John McCrae. Poezia și (sau) imnul lui Tilley se pot auzi la toate manifestările dedicate eroilor!
În mod surprinzător, micuța bijuterie literară nu este tradusă în limba română (m-aș bucura să aflu că greșesc). Asta poate fiindcă McCrae a îmbrăcat-o în hainele unui rondel, mai exact, un ,,rondel francez''. Dar, nu unul obișnuit, ci un rondel atipic, având două versuri ,,străine'', folosite ca leitmotiv, și o repartiție a celor două rime clasice care, într-adevăr, ar speria orice traducător: în loc de 7A și 6B, la medicul-poet raportul este 8A-5B, plus cele două ,,neavenite''! Jean Pariseau, autorul versiunii franceze, a lucrat așa cum se obișnuiește: a pus pe două coloane traducerea cuvânt cu cuvânt (și a recunoscut că i-a fost imposibil să urmeze ideea autorului!) , și pe cea realizată de el; diferențele sunt mari de tot! Cum țineam morțiș să traduc ,,In Flanders Fields'' în neasemuita noastră limbă, am vrut să renunț la încorsetarea cerută de rondel, dar... soția mea m-a îndemnat să nu cedez! Cu mici compromisuri prozodice, dar și unul gramatical (ușor de observat, și, cred eu, scuzabil!), am realizat, foarte probabil, prima traducere a celebrei poezii.
Vă propun, ca și Pariseau, mai întâi varianta ad litteram:
,,În câmpiile Flandrei, macii înfloresc
Între crucile noastre, care, una după alta
Marchează locul nostru. Și, în cer,
Ciocârliile îndrăznețe încă mai cântă,
Deși nu se mai aud, din cauza tunurilor.
Noi am murit. Acum câteva zile,
trăiam, admiram apusul și răsăritul.
Iubeam și eram iubiți, iar acum suntem morți,
În câmpiile Flandrei.
Iată ce vă cerem, în fața dușmanului,
Vouă, cărora brațele noastre vă dau
Torța: ridicați-o sus!
Dacă ne lăsați, pe noi, care murim,
Nu vom mai avea somn, deși macii înfloresc
În câmpiile Flandrei.''
Simplu și emoționant, deci superb, nu-i așa?
Iată ce am putut face eu:
În câmpiile Flandrei, macii flutură-n vânt,
Printre șiruri de cruci, peste-al nostru mormânt.
Încă zboară sub cer ciocârlia-ndrăzneață,
Dar cântecul ei, în fum și în ceață,
De bubuitul de tunuri e-nfrânt.
Noi am murit. Puține ore sunt
De când ne bucuram de-amurg, de dimineață.
Iubeam, eram iubiți, și-acum suntem pământ,
În câmpiile Flandrei.
Cerem urmașilor, cu legământ:
Luați torța din brațul nostru frânt
Și purtați-o spre victoria măreață!
De nu, ne-am săvârșit degeaba din viață,
Și degeaba macii mai flutură-n vânt,
În câmpiile Flandrei!
...John McCrae a murit la datorie, înainte de a împlini 46 de ani, într-un spital francez din Boulogne-sur-Mer, la 28 ianuarie 1918. Însă, iată, macii săi par nemuritori!
Subscribe to:
Posts (Atom)