Am întârziat mult cu finalul acestui serial. Cum spuneam mai demult, el nu este o istorie a competiției, ci un periplu sentimental...
Din 1997, de organizarea competiției se ocupă foștii mei colegi, cu deosebire Lucian Mănescu. Îi mulțumesc din toată inima pentru tot ce a făcut la ,, Trofeul Telegraf'', înainte și în special după 1997. Seriozitatea lui este o garanție că întrecerea va merge mai departe. Succes, Lucian!
În ce mă privește, nu știu cum să închei! Fără să sufăr de mania persecuției, am impresia că am dat mai mult decât am primit. Am jucat în aproape toate edițiile, dar nimeni nu știe, de exemplu, că, într-o sâmbătă din ianuarie 1997, la prânz mi-am îngropat mama, iar seara eram prezent în Sala Sporturilor, ca organizator, dar și ca participant. N-am spus nimănui, după cum n-ar trebui să spun că într-o altă zi de ianuarie, în 2008, am fost îndepărtat brutal din echipa ziarului ,,Telegraf'', iar peste o oră eram internat la Spitalul Județean, cu inima sfâșiată, la propriu (am suferit un infarct).
Ce mai poți spune după așa ceva? Doar că voi iubi în continuare, din toată inima mea ...reparată, această extraordinară competiție, că îi voi respecta mereu pe participanți, și că... da, l-am iertat pe cel care a fost la un pas să mă omoare. Culmea e că, după câteva luni, aș fi putut să mă răzbun crâncen, dar... n-am făcut-o, măcar să fi înțeles, ce era de înțeles, fostul meu prieten...
Nu-i așa că, după asemenea întâmplare, îți vine să te depărtezi de unii oameni? Nu numai psihic, ci și fizic. Așa, vreo 3000 de kilometri...
0 comments:
Post a Comment