Cincizeci de poezii frumoase (30): Mihu Dragomir- Acum

Cum toată lumea se pricepe la fotbal, vom folosi o analogie cu o situație din ,,sportul rege'': există fotbaliști doar decenți, muncitori, utili, dar care, o dată la câțiva ani, marchează goluri senzaționale, cu care, de multe ori, intră în memoria suporterilor sau chiar în istorie. Se întâmplă la fel în cazul unor poeți, pe care nu-i dă talentul afară din casă, dar care lasă urme în literatură cu câte o poezie de zile mari, scrisă în momente de inspirație. Un astfel de poet este Mihu Dragomir, un brăilean născut la 24 aprilie 1919 și trecut la cele veșnice prematur, la doar 45 de ani (9 aprilie 1964). Numele real era Mihail Dragomirescu, așa că pseudonimul era necesar, spre a-l deosebi de esteticianul și criticul literar omonim. Omul s-a orientat rapid, devenind unul dintre răsfățații regimului comunist, datorită poeziei partinice, proletcultiste. La doar 31 de ani, preda la celebra ,,Școală de literatură Mihai Eminescu'', instituția din care, cum spunea Mihail Sadoveanu cu niște vorbe celebre și exacte, ,, au ieșit tot atâția scriitori câți au intrat'' ! Mihu Dragomir era titularul catedrei de ,,măiestrie artistică''...
Culmea e că, din când în când, ca în cazul fotbaliștilor vizitați de noroc, Dragomir nu scria rău. Iată versuri care ar fi putut scrise chiar de Nichita: ,,Numai cât te gândesc,/ și sângele dansează în jurul inimii,/ numai cât te aud,/ și sângele se resfiră ca o harfă/...'' (,,Tu''). Trec prin generații versurile unei poezii, cu multe imagini delicate: ,,Adolescență''. Reproduc, pe sărite: ,,...Fată cu mijloc de violină,/ unde-i cartea noastră de latină,/ mâzgălită, printre ablative,/ cu distihuri șchioape și naive?// Adunai, în ochii viorii/ netraduse cărți de poezii,/și în mersul lin, de căprioară,/ caligrafiai o rimă rară...//''. Sau, mai departe: ,,Pe nisipul plăjilor de aur/ soarele ne-a-ntins cununi de laur,/ fata mea de Dunăre și șoapte,/ fata mea cu păr de miazănoapte...''. Poezia a devenit și mai cunoscută datorită variantei muzicale, care, însă, nu știu de ce, e o adaptare neinspirată după divinul cântec ,,Feuilles mortes''; ori, o paralelă cu versurile lui Prevert, puse pe muzica lui Joseph Kosma, nu avantajează deloc poezia lui Dragomir...( ca să fiu mai clar, traduc debutul ,,Frunzelor moarte'': ,,Oh, cât de mult aș vrea să-ți amintești/ Zilele fericite în care ne iubeam./ Pe atunci, viața era mai frumoasă/ și soarele mai aprins decât azi...''//), lăsând în seama cititorilor mei analiza finalului ( ,,și marea șterge de pe nisip/ urmele pașilor amanților ce se despart''...). Totuși, ,,Adolescență'' place pentru redarea delicată a stării de îngereală proprie respectivei vârste.
M-am oprit, însă, asupra altei poezii, scrise, și ea, în starea de grație a poeților adevărați:

Mihu Dragomir- Acum

Acum- e bine. Iar suntem străini.
Nimic din tine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, și-atât, trecând prin brazi și pini,
s-au dus demult nesomnu-n doi, și frica.

Și, ca-nainte de-a ne fi știut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer și-o noapte fiecare,
acum e bine - nopțile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici așteptarea n-o mai știm, nici frica.
Suntem și-n noi, și între noi, străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.