Wednesday, 6 April 2011

Eli Lotar-''fiul interzis'' al lui Tudor Arghezi

Mi-a făcut onoarea de a-mi scrie doamna Doina-Elena Teodorescu Arghezi, descendentă directă a marelui poet, fiica lui Baruțu T.Arghezi (sincer să fiu, credeam că Baruțu, decedat anul trecut, a avut doar un fiu, pentru a cărui sănătate s-a și stabilit, în 1974, la Lausanne, în Elveția; iată că m-am înșelat!). Doamna m-a ''găsit'' în urma publicării, pe acest blog, a poeziei ''Mi-e dor de tine'', în ciclul ''Cincizeci de poezii frumoase''. Oarecum surprinzător, mi se cer amănunte despre... Eli Lotar, misteriosul fiu ''din flori'', rodul iubirii dintre viitorul poet și profesoara Constanța Zissu. E momentul să-mi repar o a doua eroare, săvârșită din grabă: Eli a venit pe lume nu în 1900, ci în 1905, la 30 ianuarie. După cum am mai spus, tânărul tată a lepădat haina monahală și s-a stabilit la Paris cu pruncul, ca să nu afecteze ''buna reputație'' a mamei. Cei doi au stat în Franța și Elveția vreo cinci ani, după care au revenit în București. În 1924, Eli Lotar Teodorescu își ia viața în mâini, la doar 19 ani, și pleacă... la Paris! Peste doi ani, era deja cetățean francez. Aici, a cunoscut-o pe aventuriera germano-polonezo-francezo- olandeză Germaine Luise Krull, cu opt ani mai mare ca el, membră de frunte a grupului de femei libere de convenții care practicau fotografia. Fosta comunistă germană, născută în Poznan (Polonia), expulzată din Bavaria, stabilită cu amantul ei bolșevic în Rusia, de unde a fost din nou expulzată, ca... anti-bolșevică, după ce iubitul i-a fost executat, era, în ''orașul luminilor'', o bună fotografă. I-a fost ușor să-l convingă pe Eli Lotar să se dedice noii arte. Deși Germaine era căsătorită, de conveniență, cu regizorul olandez Joris Ivens, relația ei cu fiul poetului a durat multă vreme, chiar dacă, din 1932, acesta se dedică altor experimente artistice: cameraman, operator, chiar regizor de film. Eli Lotar a colaborat cu nume mari ale artei pariziene:regizorii de film Rene Clair, Luis Bunuel, Jean Renoir, regizorul de teatru Antonin Artaud, scriitorii Jean Cocteau, Malraux,Gide sau Colette, pictorul Dali sau sculptorul Giacometti, căruia Eli i-a și pozat! Românul (să-i spunem, totuși, așa!) a fost un fotograf celebru (mai ales pentru ciclurile prezentând abatoarele pariziene, sau locomotivele cu aburi, sau suburbiile), lucrările sale figurând în muzee mari (Chicago, San Francisco) și în toate istoriile de gen. Nici ca regizor nu s-a făcut de rușine, un film al său fiind selecționat pentru Cannes, în 1946. Deși spre sfârșitul vieții a intrat într-un con de umbră, oficialitățile pariziene nu l-au uitat și i-au dat numele unei pasarele din cartierul Saint-Denis (am aflat asta după ce am trecut , de câteva ori, prin zonă). A locuit, probabil, pe acolo, vecin cu iluștrii Paul Eluard, Claude Monnet sau Maurice Utrillo. A murit în 1969. Lucrările lui încă se mai vând la licitație, iar Alain Sayag și Lionnel Marie Annick au scris o carte despre el. Sintetizând, un român, fiul, chiar dacă nelegitim, al unuia dintre cei mai mari poeți ai neamului, un artist complex, despre care astăzi nu se mai știe aproape nimic. Astfel că aceste rânduri se vor o modestă reparație morală, deși una adevărată e o sarcină pentru istoricii de artă și, de ce nu, pentru autoritățile române! De exemplu, pentru Institutul Cultural Român!