Fotbal Club Farul, în Marea Britanie !

Niciodată, zice poetul, să nu uităm de cei mai triști ca noi! De aceea, în zi de sărbătoare (Crăciun fericit, dragii mei, și tot ce vă doriți!), ne duce gândul și la Fotbal Club Farul, echipa de suflet a constănțenilor, care se zbate undeva, pe la mijlocul clasamentului, în Divizia B, cu mari probleme financiare! Soluții există, și probabil că ele se vor activa la un moment dat, spre marea bucurie a celor câteva zeci de mii (acum, doar câteva sute) de statornici iubitori ai echipei care i-a lansat (sau unde au evoluat) pe Hagi, Antonescu, Petcu, A.Rădulescu, Marin și Sorin Tufan, Buduru, Peniu, Marcel Lică, Mustafa, Gache, Iovănescu, Bălosu, Hașoti, Sasu, Constantinescu, Turcu, Koszka, Tâlvescu, Mareș, Bukkossy, Pleșa, Dumbravă, Codin, Goe Gătej, Kallo, Tararache, Cristi Munteanu, D.Zamfir, Mărculescu, Ignat, Mihu, Sărăcin, Dan Ștefănescu, Bebe Pilcă, Iancu, Popovici, Marian Dinu, Carabaș, Tibi Curt, Grigoraș, Marian Popa, Gache, Funda, Ologu, Caraman, Etem, Biliboacă, Stoica, pionierii lui Gogu Cojocaru, și atâția, atâția alții, pe care îi rog să mă ierte pentru omisiune! Pentru toți, vă prezint, în filmulețul alăturat, primul îndemn ,,Hai, Farul!'' rostit în Marea Britanie! S-a întâmplat, nu la un turneu al constănțenilor în patria lui Shakespeare, ci la un... turnir medieval, organizat, după toate regulile, pe o arenă a ,, Muzeului Armurilor '' din Leeds, în urmă cu aproape trei ani. Sigur, englezii n-au priceput nimic, dar eu mi-am văzut de treabă: într-o tribună nu pot striga decât HAI, FARUL!

Istoria sportului constănțean (15). Era comunistă (continuare)

Perioada 1961-1970 poate fi considerată una a afirmării sportului constănțean. Din 1961, un fost atlet de la... Dinamo București, Nicolae Ivan își leagă numele, timp de aproape trei decenii, de sportul din această zonă: el devine președinte al CJCFS și, din 1967, al CJEFS Constanța. Rezultatele muncii și intuiției sale n-au întârziat să apară. La atletism, noua secție de la CS Farul obține un prim titlu național în 1962, datorită juniorului Ion Buiachi. El a fost urmat de echipa de cros, alcătuită din Dumitru Mihăilescu, Emil Dumitrescu, Cornel Bădeanu și Andrei Dimașcu, și de Sorin Bașturea, campion național în 1968, la probe combinate. S-au mai clasat pe locuri fruntașe în competițiile naționale sportivii: Stela Alexe, Virgil Andronic, Victoria Coșa, Paul Lazăr, Liviu Levonian, George și Costel Costache, Stana Dănăilă- Mihăilescu (prima maratonistă din țară). Din 1959, antrenoarea Jeana Baltă se ocupă de gimnastica feminină, promovând talente ca Tinca Telehoi (prima campioană națională provenind din Dobrogea), Constanța Ciocănel, Temo Liri, Niculina Gheorghe, Gabriela Păun, Ana Moldoveanu, Clemența Buță. Constantin Stoica, Mircea și Radu Popescu, Marin Vasiloglu și Matei Stănei (viitorul antrenor emerit) formau o echipă, antrenată de Gheorghe Popa, Nicolae Munteanu și Ștefan Burtoi, care, în 1962, s-a clasat pe locul al treilea în Campionatul Național, după Dinamo și Steaua.
Fotbalul obține câteva dintre performanțele sale de vârf: clasări superioare în Divizia A, o finală de Cupă Balcanică, două titluri naționale de juniori (1961-1962 și 1962-1963), rezultat ce va fi repetat abia în 2008. Faristul Marin Tufan a fost unul dintre artizanii primei calificări postbelice a României la un turneu final al Campionatului Mondial (Mexico-1970).
Echipa de baschet a Farului promovează în 1963 în prima divizie și face permanent săli pline, datorită spectaculozității jocului practicat de Emanuel Răducanu, Aurel Popovici, Rândunel Martinescu, Vasile Răileanu, Costică Cândea și, spre sfârșitul perioadei, tinerii Dorin Dumitru, Mihai Dorneanu, Nicolae Văduva, multipli campioni naționali de juniori, sub conducerea antrenorului Petrică Alexandru, la CSS1. Voleiul feminin obține, în 1962 și 1966, medalii de bronz în Campionatul Național (din lotul Farului: Elisabeta Goloșie, participantă la J.O.Tokyo -1964, Campionatele Mondiale și Europene, Jeni Caminski, Coca Botez, Stela Donose, Sidonia Fedac- Popescu, Ada Hubadec-Alexandru, Vera Craiu. Băieții joacă și ei pe prima scenă până în 1968, remarcându-se: Sică Ciocănel-Alexe, Sirun Artenian, Gheorghe Baloș, Victor Cosini, Puiu Goloșie, Nicolae Dărângă, Sorin Popescu, Liviu Biji, Costin Mușat, mulți dintre ei devenind ulterior antrenori sau arbitri consacrați.
Au continuat să se desfășoare pe litoral întreceri internaționale de tradiție: ,,Cupa Victoria'' la yahting, ,,Cupa Mării Negre'' la baschet feminin și ,,Trofeul Tomis'' la volei. În 1968 se lansează ,,Mănușa litoralului'', o competiție pugilistică extrem de populară și de o indiscutabilă valoare. În 1965 vine la Constanța, adus de Dumitru Ivan, șeful sportului local, antrenorul de haltere Lisias Ionescu, care va face aici o autentică școală de campioni. În premieră națională, pe litoral se joacă bowling: în 1969 se dispută un prim Campionat Național, la care au participat Constructorul, TCInd, PTTR, ITC. Imediat apar echipe noi, la M. Kogălniceanu, Basarabi, Neptun, Saturn. Oina nu dispare: activează echipele AS Marea Neagră, ASA Constanța, Recolta Lipnița, Școala Generală Cuingiuc. (Va urma)

Cincizeci de poezii frumoase (30): Mihu Dragomir- Acum

Cum toată lumea se pricepe la fotbal, vom folosi o analogie cu o situație din ,,sportul rege'': există fotbaliști doar decenți, muncitori, utili, dar care, o dată la câțiva ani, marchează goluri senzaționale, cu care, de multe ori, intră în memoria suporterilor sau chiar în istorie. Se întâmplă la fel în cazul unor poeți, pe care nu-i dă talentul afară din casă, dar care lasă urme în literatură cu câte o poezie de zile mari, scrisă în momente de inspirație. Un astfel de poet este Mihu Dragomir, un brăilean născut la 24 aprilie 1919 și trecut la cele veșnice prematur, la doar 45 de ani (9 aprilie 1964). Numele real era Mihail Dragomirescu, așa că pseudonimul era necesar, spre a-l deosebi de esteticianul și criticul literar omonim. Omul s-a orientat rapid, devenind unul dintre răsfățații regimului comunist, datorită poeziei partinice, proletcultiste. La doar 31 de ani, preda la celebra ,,Școală de literatură Mihai Eminescu'', instituția din care, cum spunea Mihail Sadoveanu cu niște vorbe celebre și exacte, ,, au ieșit tot atâția scriitori câți au intrat'' ! Mihu Dragomir era titularul catedrei de ,,măiestrie artistică''...
Culmea e că, din când în când, ca în cazul fotbaliștilor vizitați de noroc, Dragomir nu scria rău. Iată versuri care ar fi putut scrise chiar de Nichita: ,,Numai cât te gândesc,/ și sângele dansează în jurul inimii,/ numai cât te aud,/ și sângele se resfiră ca o harfă/...'' (,,Tu''). Trec prin generații versurile unei poezii, cu multe imagini delicate: ,,Adolescență''. Reproduc, pe sărite: ,,...Fată cu mijloc de violină,/ unde-i cartea noastră de latină,/ mâzgălită, printre ablative,/ cu distihuri șchioape și naive?// Adunai, în ochii viorii/ netraduse cărți de poezii,/și în mersul lin, de căprioară,/ caligrafiai o rimă rară...//''. Sau, mai departe: ,,Pe nisipul plăjilor de aur/ soarele ne-a-ntins cununi de laur,/ fata mea de Dunăre și șoapte,/ fata mea cu păr de miazănoapte...''. Poezia a devenit și mai cunoscută datorită variantei muzicale, care, însă, nu știu de ce, e o adaptare neinspirată după divinul cântec ,,Feuilles mortes''; ori, o paralelă cu versurile lui Prevert, puse pe muzica lui Joseph Kosma, nu avantajează deloc poezia lui Dragomir...( ca să fiu mai clar, traduc debutul ,,Frunzelor moarte'': ,,Oh, cât de mult aș vrea să-ți amintești/ Zilele fericite în care ne iubeam./ Pe atunci, viața era mai frumoasă/ și soarele mai aprins decât azi...''//), lăsând în seama cititorilor mei analiza finalului ( ,,și marea șterge de pe nisip/ urmele pașilor amanților ce se despart''...). Totuși, ,,Adolescență'' place pentru redarea delicată a stării de îngereală proprie respectivei vârste.
M-am oprit, însă, asupra altei poezii, scrise, și ea, în starea de grație a poeților adevărați:

Mihu Dragomir- Acum

Acum- e bine. Iar suntem străini.
Nimic din tine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, și-atât, trecând prin brazi și pini,
s-au dus demult nesomnu-n doi, și frica.

Și, ca-nainte de-a ne fi știut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer și-o noapte fiecare,
acum e bine - nopțile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici așteptarea n-o mai știm, nici frica.
Suntem și-n noi, și între noi, străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

Istoria sportului constănțean (14). Era comunistă (continuare)

La volei, echipa feminină Petrolul, înființată în 1959 și antrenată de George Pamfil, e preluată de Farul în 1960, ca și echipa de scrimă Ancora (antrenor: Nicolae Pufnei). Începe să se practice și rugby-ul, la SNC, grupare fondată în 1955 (antrenor: Dan Ștefănescu). La atletism, existau trei echipe: Locomotiva CFR, Constructorul și Voința, pregătite de Alexandru Smoleanu, Victor Albu, Virgil Andronic, Constantin Craiu. Yachting-ul își câștigă importanța meritată, datorită unor pionieri ca Ion Alexandru, Nicolae Calcan, Ion Ciulianu, Dumitru Micu. În 1956 debutează o competiție ce se va dovedi de îndelungată tradiție: ,,Cupa Victoria'', organizată la Mamaia, pe apele lacului Siutghiol. În 1955 se construiește o arenă de popice la AS Feroviarul, pe locul unde se află astăzi Terasa Colonadelor. Aici se lansează Ecaterina Antonovici și Florica Biro, care vor fi selecționate în lotul național peste doi ani. În 1957 pornește la drum și secția de la Cimentul Medgidia (antrenor: Ion Țilea). Peste alți doi ani, Voința preia Feroviarul și construiește o altă arenă, modernă. Echipa era condusă de antrenorul Boris Milcescu.
Continuă seria alergărilor hipice, la Mangalia, cu întreceri având caracter național. Boxul se menține pe un loc fruntaș în preferințele spectatorilor,datorită numărului mare de echipe puternice ( Locomotiva CFR, SNC, Portul, CS Armata, Marina, Spartac, IMUM și Cimentul Medgidia, Voința, Ideal Cernavodă) și de sportivi valoroși: Amet Nuri, Ion Dinu, Neagu Cozma, Vasile Neagu, Nicolae Stoenescu, Ștefan Văcaru, Nelu Ploscaru, Omer Memet,Tănase Pintilie și Dumitru Răgălie fiind multipli medaliați ai Campionatelor Republicane și Balcanice, la juniori, tineret și seniori.
Fotbalul ajunge acum la vârsta maturității, caracterizată prin ascensiunea echipei Locomotiva PCA, promovată, în 1955, în Divizia A, cu jucători ca: Zlotea, Tatomir, Jarnea, Cojocaru (aceștia sunt ultimii patru supraviețuitori, până azi, ai acelei formații), Vultur, Neli Ispas, Sever, Cristof, Nebela, antrenați de Jean Troancă. Oina rămâne un sport iubit: echipa Școlii Hidraulice Constanța (antrenor: Gheorghe Sălceanu) este vicecampioană națională în 1951, Șantierul Constanța se clasează pe locul al VI-lea în 1953, alte formații activând la Horia, Niculițel și Poarta Albă.
Cadrul legislativ și organizatoric este ameliorat la 2 iulie 1957, când, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri privind reorganizarea mișcării de cultură fizică și sport din RPR se stabilește noul organ de conducere: vechiul CCFS devine UCFS. La 10 ianuarie 1958 este făcut public și statutul UCFS, care, însă, va fi adoptat abia la 23-25 februarie 1962. *
Deceniul al șaselea se încheie cu două evenimente importante. La 15 septembrie 1959 ia ființă clubul- fanion al Constanței, CS Farul, după ce Consiliul Central al UCFS avizase înființarea la 1 august 1959. Noul club avea secții de atletism (au fost preluate echipele Locomotiva CFR, Constructorul și Voința), box, fotbal, gimnastică, rugby (prin preluarea echipei SNC), scrimă (fosta Ancora) și șah. Ca un corolar al acestei perioade de căutări, survine excelenta performanță din box: prezența la Jocurile Olimpice de la Roma (1960) a doi pugiliști constănțeni, Vasile Neagu și Nicolae Stoenescu. (Va urma)
* Enciclopedia..., vol.III.

Istoria sportului constănțean (13). Era comunistă (continuare)

De o mare popularitate se bucură, și după 1944, boxul, devenit cu adevărat sport de masă, practicat nu numai în săli, ci și în parcuri (,,Maxim Gorki'', în fața fostului Hotel al BTT), intreprinderi (IMU Medgidia), teatre de vară (Vasile Roaită, denumirea temporară a stațiunii Eforie Sud),cinematografe (,,Carol'', devenit ,,Progresul''), la Cazinoul din Constanța, pe stadioane, în circuri și în multe alte locații. Existau echipe ambițioase (Marinarii Civili, Desrobirea, Dobrogeana, PCA, SCEC, SNC, IMUM) și campionate regionale extrem de disputate. Rezultatele au apărut curând, favorizate de priceperea câtorva pugiliști, deveniți antrenori pasionați (Vasile Baciu, Năstase Zănogeanu, Iosif Iakubowski-Jose, Nicolae Buză) și de talentul autentic al sportivilor. La chiar primele ediții ale Campionatelor Naționale postbelice, Ștefan Iordache-Harlem câștigă titlul de campion la categoria mijlocie, în anii 1947-1948 și 1949, iar strungarul Constantin Toma, de la SNC, ajunge și el campion în 1949 și vicecampion în 1950. *
În domeniul luptelor, activează un oarecare Paliev, care, până în 1950, când se mută la Galați, formează la Tulcea o adevărată școală: de aici vor veni viitorii antrenori constănțeni Ion Geambazu, Tache Moșescu și Toader Boșcenco. Se mai practică, în această perioadă, ciclismul (la Desrobirea, cu liderul valoric Ion Ioniță, în anii 1946-1948), voleiul (echipa masculină CFR se fondează în 1950), baschetul și atletismul (în școli). Sporadic, au loc întreceri de yachting și călărie, într-un cadru organizatoric insuficient și condiții materiale precare.
Deceniul 1951-1960 este unul al acumulărilor. Se înmulțesc bazele sportive, reprezentative fiind stadionul de fotbal ,,1 Mai'', inaugurat în 1954 (gazdă și pentru meciurile de rugby, și chiar box), Sala Sporturilor, deschisă la 1 iunie 1958 (loc de desfășurare a numeroase evenimente sportive importante), Complexul Sportiv Tomis (,,Flămânda'', în 1958), stadionul Portul și Complexul Sportiv Farul, de pe strada Decebal (ambele în 1960). **
Apar echipe noi și se dezvoltă discipline până atunci neglijate sau inexistente. Șahul cunoaște forme noi de organizare, cu Moise Israel, Ion Bogdan și Alfred Friedman evoluând în Campionatul Național interasociații, apoi în echipa Dunărea. Dinamo Constanța, la tenis de masă, scrie istorie: este prima echipă constănțeană, din toate sporturile, care promovează în Divizia A. Performerii s-au numit Gogu Bojogian, Aurel Romașcanu, Irina Steiber și Lili Ciulianu. Baschetul intră și el în stare de efervescență, odată cu venirea tinerilor și entuziaștilor Gigel Patrichi, Alexandru Botoș, Eugen Simionescu și Aurel Istudor. Imediat, se formează noi echipe: Farul, ȘST, CSU, Piscicola, ȘMT, Constructorul, Voința, Centrul Școlar, Trustul 10 Năvodari. Aceasta din urmă devine, în 1958, Portul, apoi Farul, care joacă în divizia B. Antrenor era Gigel Patrichi, iar printre jucători se regăseau: Scondăcescu, Simionov, Leonte, Benone, Andronic și reputații jurnaliști de mai târziu Adrian Jianu (a fost și internațional de tineret la habdbal), regretatul Liviu Bruckner și ,,bucureșteanul'' Vartan Arachelian. (Va urma)
* Claudiu Val, Elena Frîncu, Paul Alexe, op.cit.
**Enciclopedia..., vol. III.

Istoria sportului constănţean (12). Era comunistă

În primii ani de la abuziva sa instalare, puterea comunistă a creat, prin măsuri succesive, cadrul legal de desfășurare a activităților de educație fizică și sport. La doar trei săptămâni de la actul istoric din 23 august 1944, adică la 15 septembrie, s-a edictat legea de înființare a OSP (Organizația Sportului Popular), ca organism unic de conducere a mișcării sportive de masă și de performanță din România, care înlocuia OSR (Organizația Sportului Românesc), creată la 29 octombrie 1940. Noul organism devine funcțional la 9 martie 1946. Comuniștii, care oricum urmăreau să-și asigure conducerea în toate domeniile vieții social-politice, au sesizat faptul că sportul poate fi un excelent mijloc de propagandă, un adevărat ,,ambasador ideologic'', și i-au acordat importanța cuvenită, poate și pentru faptul că sportul era singurul segment în care țările din ,,lagărul comunist'' obțineau rezultate comparabile cu cele capitaliste.
La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Națională votează în unanimitate Constituția RPR, care garanta, la articolele 20 și 25, dreptul cetățenilor de a practica sportul, și legifera condițiile de desfășurare a acestei activități. Se formulează explicit, în premieră, principiul potrivit căruia ,,educația fizică și sportul au devenit probleme de stat''. Peste încă un an, la 26 iunie 1949, apare ,,Hotărârea Biroului Politic al CC al PMR pentru stimularea și dezvoltarea continuă a culturii fizice și sportului'', urmată, imediat, de Decretul 329/ 2 august 1949 privind înființarea și funcționarea, pe lângă Consiliul de Miniștri, a CCFS (Comitetul de Cultură Fizică și Sport), organism al cărui prim președinte a fost Gheorghe Vidrașcu.*
După război, dintre toate ramurile de sport, cel mai rapid și-a revenit fotbalul. Chiar din 1945, la Constanța începe un campionat regional, cu echipe grupate în două serii. Un an mai târziu, Desrobirea, echipa muncitorilor portuari, promovează în divizia B, unde se clasează pe locul al V-lea. În 1948, câștigând seria din care făcea parte, Desrobirea atacă promovarea în prima divizie, dar ratează barajul. În 1949, din fuziunea Desrobirea-PCA rezultă o nouă echipă, Locomotiva PCA. Până în 1950, continuă să existe formațiile SPM și Elpis. În fotbalul local au evoluat, în acei ani, jucători talentați, iubiți de public: Bobi Georgescu, Beioglu, Neli Ispas, Gică Oltenică, Zlotea, Troancă, Regep, Cojocaru, Foti, Pilidis și alții.
În 1945, doi halterofili localnici, frații Petre și Iulian Sandu, părăsesc litoralul și devin antrenori la București. În campionatul orășenesc de tenis de masă, se întrec zece echipe: EFA, Elpis (două formații), Macabi, Sparta, Progresul, Voința (două formații), Flacăra, Constructorul și Dinamo. La 8 iulie 1947, selecționata de volei a Constanței este învinsă greu de Sparta Praga: 2-3. În echipa noastră au evoluat internaționalul sovietic Alaverdov (care-și satisfăcea stagiul militar... în România...), și Alexandru Mușat, primul localnic selecționat în lotul național. În același an se stabilește aici Eugen Nemțeanu, absolvent ANEF cu specializarea baschet, care se și apucă de lucru. Apare un prim teren de baschet, al OSP, pe locul unde se află acum Sala Sporturilor, urmat de cel numit Sănătatea, în spatele Policlinicii cu Plată de pe strada Ștefan cel Mare (o curiozitate: ambele aveau nocturnă!). Prima echipă de baschet s-a constituit în 1949: Dunărea Constanța, unde evoluau Nemțeanu, Dumitrov, Scondăcescu, Albuț, Panbucoglu, Stețcu, Paul Ionescu. (Va urma)
*Enciclopedia... vol. III. București, Editura Aramis, 2002.

Istoria sportului constănţean (11). Epoca interbelică (continuare)

Merită consemnate existența secției de atletism de la AS Constanța, care avea în 1940 șase sportivi (printre ei, Traian Petcu, Nicolae Boierică, Paul Ionescu), mica performanță reușită de jucătorii de tenis de masă Teodor Economu (Elpis) și Kevork Eghizarian (EFA), care s-au clasat pe locul al doilea la CN, categoria a doua, o primă întâlnire atletică, desfășurată pe terenurile Regimentului 9 Artilerie (protagoniste: echipele AS Constanța și Victoria București), precum și faptul că, până în 1944, orașul avea nu mai puțin de zece echipe de volei: Liceul Mircea cel Bătrân (două echipe de băieți), Liceul Elen (două de băieți și una de fete), Liceul Industrial, Liceul Comercial (una de băieți și una de fete), Liceul Teoretic de Fete, Unitatea Militară Tăbăcărie.
În ciuda bunelor intenții și a unui material uman deosebit, sportul constănțean a resimțit defecțiunile întregului sistem sportiv românesc din epocă: lipsa de baze sportive, de bani și de personal specializat, ,,păcate'' provenind din lipsa de interes cu care erau privite activitățile de educație fizică. În 1932, marele om de sport Constantin Kirițescu (1876-1965) atrăgea atenția, într-o conferință publică organizată la Ateneul Român, asupra faptului că ziariștii, scriitorii de renume și politicienii vedeau sportul ca pe ,,o primejdie, una dintre gravele erori ale vieții moderne, o reîntoarcere la primitivitate, mijloc de rebarbarizare a omului''. Potrivit acestora, sportul ,,duce la răsturnarea valorilor'', sprijinind ,,cultul pumnului care lovește și al piciorului care aleargă''. Kirițescu (care înseamnă pentru sportul românesc ce a însemnat George Călinescu pentru literatura română) dezavuează opiniile celor care clasifică sportul drept ,, o apariție eminamente americană, inventată pentru a evita deformările trupești ale lucrătorilor industriali și ale oamenilor inactivi și, deci, n-ar putea fi o necesitate românească, unde 80% din populație o formează plugarii, a căror muncă, alcătuită din mișcări ritmice, în aer liber, îi dispensează de orice activitate de educație fizică''. *
Din păcate, aceste opinii, amendate de autorul ,,Palestricii'', și-au pus amprenta asupra politicii guvernanților epocii, care au considerat sportul, decenii de-a rândul, ca pe o problemă secundară, de interes național redus. (Va urma)
* Constantin Kirițescu, op.cit.

Istoria sportului constănțean (10). Epoca interbelică (continuare)

Un loc special îl ocupă, în preocupările tinerilor, hipismul. Societatea Hipică Dobrogea s-a numărat printre fondatoarele Federației Ecvestre Române, iar președintele ei, C.Comănescu, a fost și un apreciat arbitru internațional, trimisul FER la congresul de afiliere la Federația Ecvestră Internațională. În 1934, la Constanța s-a organizat Concursul Micii Antante, iar în 1938, Campionatul Calului de Arme. Pe hipodromurile din Mamaia, Constanța, Anadalchioi, Palas și Mangalia aveau loc, anual, competiții puternice.*
Desigur, pe Dunăre sau la malul mării nu puteau lipsi întrecerile de canotaj și yachting, multe dintre ele desfășurate cu ocazia ,,Zilei Apelor'' (30 iunie 1932, 25 iunie 1933, 30 iunie 1935 și 1 iulie 1936). Apare un nou club, AS Marina Constanța, în 1937, care, împreună cu mai vechea Ligă Națională a României, se afiliază la Federația Română a Sporturilor Nautice. De altfel, Campionatele Naționale se organizează, în 1937 și 1938, la Constanța, ca și Campionatele Militare din 1939. Cu aceste ocazii, gazdele se afirmă, câștigând mai multe probe: 8+1 (echipajul distrugătorului ,,Maria''), 2+1 (Flotila Hidroaviației), bărci militare (distrugătorul ,,Ferdinand''), baleniere militare (canoniera ,,Ghiculescu''), șalupă cu motor (Nicolae Ștefănescu), kaiac-2 (Străjerii Constanța). La Constanța se organizează, în 1938, și prima regată internațională de yachting, între echipele României și Greciei.**
Și, cum comunitatea turco-tătară își continuă coexistența, pașnică, cu cea majoritar românească, în acest spațiu s-au păstrat și întrecerile de kureș. Parcă simbolic, marii eroi ai acestui gen de lupte au provenit nu numai dintre turci și tătari, astfel că, pe lângă Giumacai și Kairi din Osmancea, Adnan din Fântâna Mare sau Șucuri din Ovidiu, s-au remarcat și Mihai Mitică din Movila Verde, Lupu din Urluia, Paraschiv din Adamclisi, Cocoș din Băneasa și Chiper din Cobadin.***
*Enciclopedia..., vol. I, op. cit.
**Ibidem
***Aidîn Ablez, op.cit.

Cincizeci de poezii frumoase (29): Lucian Avramescu- Niciodată, iubito

Lucian Avramescu (n. 14 august 1948, Sângeru, județul Prahova), comparat, adesea, pentru ușurința în versificație și măiestria prozodiei, cu Adrian Păunescu, nu are, totuși, respirația largă și patetismul dispărutului poet. Încolo, traiectoriile lor se aseamănă și în alte privințe: Avramescu a fost, și el, liderul unui cenaclu (,,Serbările Sânteii Tineretului'') și a ,,păstorit'', de asemenea, un ziar-revistă, SLAST (Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului). După 1989, a fondat agenția de presă A.M. Press și colaborează, până azi, la ,,România Liberă''. Este licențiat în... arhitectură peisageră și jurnalism. Ca poet, a reușit multe creații remarcabile. Cine n-a fost atins de originalitatea și prospețimea imaginilor din ,,Bună seara, iubito!'', versuri făcute celebre de cântecul omonim, interpretat de Loredana Groza și Ion Caramitru? Chiar și acum, îmi vine să recit: ,,Bună seara, iubito, te aștept ca din cer/ să-mi aduci continente de palid mister...'', sau: ,,Bună seara, iubito, te aștept ca și când/ numai dragostea noastră ar fi pe pământ/... Dar, Avramescu are multe alte poezii remarcabile, și recomand internauților să tasteze pentru: ,,Ei aș! spunea poetul'', ,, Ia aminte'', ,,Ruga de neînsurare'', ,,Singurul lucru care contează'', ,,Spre suburbia din Ploiești, ,,Suavul demodat'', multe dintre ele rostite , pe scenă, de Florian Pittiș, Ion Caramitru și alți actori. M-am decis, greu, pentru ceea ce urmează:

Lucian Avramescu-Niciodată, iubito

niciodată, iubito, n-am să merg fără tine
ești prezentă în sângele meu galopând
te simt ca pe-o băutură în vine
cuțit ce-mi taie sfoara unui gând

niciodată, iubito, n-am s-ador altceva
decât sânii tăi mici făr-a bluzei perdea
legănarea șoldurilor tale fierbinți
ce scoate pe Corso
vânzătorii din minți

niciodată, iubito, n-am să umblu hai-hui
în palmă mereu îmi vei sta ca un cui
răstignit în această râvnită dulceață
ce ține o viață

în cosmos trimis să comand escadrile
să cuceresc un meteorit
din altă cale lactee
străpungând în iureș norii atomici
vei fi, dintre stele,
singura râvnită femeie

și-n moarte de-ar fi să cobor fără lift
să umblu
prin ale iadului odăi cu metroul
tot la tine, iubito, m-aș gândi
admirându-ți, în zmoală,
trusoul

Istoria sportului constănțean (9). Epoca interbelică (continuare)

În anii '30, fotbalul îți continuă expansiunea, în contextul organizării primelor campionate naționale și locale. În 1934, Victoria și Elpis au promovat în divizia B, iar Marina și SPM în divizia C, eșaloane în care s-au comportat meritoriu. S-a păstrat caracterul multietnic al echipelor dobrogene, întâlnirile dintre grupările de români, greci, bulgari, unguri (Astra), evrei, turci, armeni, albanezi fiind prilejuri de sărbătoare și destindere, așa cum ne asigură un martor și excelent cunoscător al fenomenului, Gogu Cojocaru, fost divizionar A.
În 1930 s-a inaugurat baza sportivă a Școlii de Comerț, care avea să intre, peste decenii, în patrimoniul Clubului Sportiv Școlar nr. 1. În acești ani, se stabilesc la Constanța absolvenți ai Institutului de Cultură și Educație Fizică (ICEF), care vor face pionierat în câteva discipline: Teodor Spânu (înot), Pamfil Georgescu și Victor Tibacu (atletism). Un sport foarte popular era oina. Sportul național s-a practicat încă din primii ani ai secolului, dar abia în 1931 avem știri oficiale: echipa Regimentului 2 Grăniceri Cernavodă se clasează prima la Olimpiada Grănicerilor, la București.
Boxul continuă să aibă o mare priză la public, fiind practicat de tineri în echipe ca Boxing Club, CFR, Marina Militară, DPM (Direcția Porturi Maritime, ulterior PCA). Boxeri excelenți (Nicolae Pleșa, Dumitru Cochină, Gheorghe Stoian, Ion Vânătoru, Ion Popa-viitorul antrenor emerit) se pregăteau cu antrenori iscusiți (Vasile Baciu, Năstase Zănogeanu, Constantin Tudose) în săli ca Portul (aparținând Primăriei), Boxing Club, Liceul de Băieți, Sala CFR (strada Cuza Vodă, colț cu Mihăileanu, până în 1930, apoi pe strada Traian 2). O figură aparte a fost unul dintre primii profesioniști români, ,,musca'' Nicolae Niculescu, cunoscut ca ,,Frankie Nour'', o vedetă a ringurilor din SUA, Franța, Anglia și alte țări, pretendent la centura mondială, primul boxer român care a evoluat în faimoasa arenă ,,Madison Square Garden'' din New York. După o existență aventuroasă, Frankie Nour (1917- 1985) s-a dedicat, din 1957, judo-ului bucureștean (era absolvent al Academiei de Arte Marțiale din Paris și al Academiei de Karate IKF din Tokyo) și a devenit antrenor emerit, după ce fusese unul dintre pionierii acestui sport în România. Celălalt mare profesionist dobrogean este un corifeu al pugilismului românesc: Toma Aurel. Născut la Babadag, în 6 iulie 1911, trece la profesionism în 1930. La 28 iulie 1936 devine campion european al categoriei cocoș.Mai câștigă o centură continentală la 5 iunie 1938 și, după cinci ani de invincibilitate, pierde la austriacul Weiss, la 12 august 1939. Printre învinșii săi figurează celebrități precum: Benny Lynch (fost campion mondial, s-a retras după ce românul i-a administrat un k.o. antologic!), Valentin Angelmann, Eugene Huat, Georges Bataille, Henry Hook, Jimmy Martin și Victor Young Perez (boxer asasinat la Auschwitz, în 1944, pe care-l învinsese, la Paris, și celălalt dobrogean, Frankie Nour). (Va urma)

Istoria sportului constănțean (8). Epoca interbelică (continuare)

În 1923, tot ca filială a unui club din capitală, apare o a doua formație portuară de fotbal, Venus (sediul în strada General Manu 4). O grupare puternică ia ființă în 1927: Asociația Sportivă Marina Militară, condusă de Petre Țacu, remarcabilă nu numai prin echipa de fotbal. Spre sfârșitul deceniului, întregesc peisajul fotbalistic noile echipe Chiazim, reprezentanta etniei turco-tătare din Piața Griviței (1928), CFR (echipa atelierelor Palas, fondată în 1929), SPM (Servicii Porturi Maritime), Concordia și Astra (ambele reprezentând mari companii petroliere), Romcomit (cartierul Coiciu), Unirea, Triumf, Flaga (comunitatea albaneză), Macabi (comunitatea evreilor), cu toate înființate în 1930. *
În cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, se consemnează primele succese constănțene în box. În 1922 și primele patru luni ale lui 1923, la Constanța și Techirghiol au loc mai mult de 20 de gale pugilistice, dar dobrogenii se afirmaseră deja și pe ringurile din București. Această stare de emulație se materializează la 1 mai 1923, când apare prima echipă locală, Boxing Club , chiar pe locul actualului sediu al clubului Farul, din strada Decebal. Doi pugiliști de aici se afirmă rapid: Vasile Baciu și Constantin Nour devin campioni naționali, începând cariere strălucite de sportivi și antrenori (Nour, 1907-1986, antrenor emerit, a pregătit echipa Dinamo și loturile naționale de juniori și seniori). Iată numele câtorva pionieri ai ,,nobilei arte'': Traian Constantinescu, Mirea Stavru, frații Niculescu, Gheorghe Bibicescu, Dumitru Olteanu.**
Dar, constănțenii practicau și șahul. La 4 ianuarie 1925, la ședința de constituire a Federației Române de Șah, de la București, printre cele 15 cercuri fondatoare s-a numărat și cel din Constanța, condus de Xantopol, ales vicepreședinte al federației. În 1923, se fondează Cercul Militar, având în componență și o secție de tenis (președinte: col. Bărbulescu).
Alte manifestări sportive, consemnate în arhive și presa vremii, se referă la o primă competiție de polo, la 30 iunie 1924, în cadrul evenimentelor prilejuite de sărbătorirea ,,Zilei Apelor'' (participă echipele Tricolor, Zmeul și Victoria, aceasta din urmă fiind câștigătoarea), un cross-country feminin (de asemenea o premieră, în vara anului 1925, la Eforie), un concurs de ciclism pe velodromul Societății Sportive în 1926, un meci internațional de volei, între studenții români și turiștii turci, organizat tot la Eforie, înființarea hergheliei din Mangalia (1928), o inedită demonstrație de ice-skating (patinaj cu pânze), pe gheața lacului Siutghiol, în ianuarie 1929, și, în același an, la Constanța, înființarea Ligii Navale Naționale, în fond unul dintre primele cluburi de sporturi nautice din România, alături de cele din Arad, Timișoara și București. *** (Va urma)
* Gogu Cojocaru-Istoria sportului constănțean. Fotbal (în curs de apariție).
** Claudiu Val, Elena Frîncu, Paul Alexe-op.cit.
*** Enciclopedia..., vol. I, op.cit.

Cincizeci de poezii frumoase (28): Miron Radu Paraschivescu- Veghe

Când rostești numele poetului, gândul îți zboară instantaneu la ,,Cântice țigănești''! Și, pe bună dreptate, este cel mai cunoscut volum de versuri din creația lui MRP- cum i se spunea autorului (1911-1971). Apărută în 1941, reeditată în 1957, 1958, 1972 și, de câteva ori, după 1989, cartea are toate ingredientele unui volum de succes: viața palpitantă a lui Rică, sufletul de nomadă al fetei ajunse prințesă la castel, iubiri trădate, blesteme de dragoste și ură, toate într-un limbaj pe măsura mediului evocat! Însă, Miron Radu Paraschivescu este mai mult decât autorul acestui veritabil ,,Romancero gitan'' românesc, inspirat, cel puțin ca idee, de respectivul volum al lui Federico Garcia Lorca. MRP-ul e un caz aparte. A intrat în PCR încă din 1933 și a beneficiat de toate favorurile posibile: a făcut parte din conducerea Uniunii Scriitorilor, a condus reviste literare, a fost răsplătit cu premii de tot felul. I-a plăcut viața, cum se spune, a avut cinci soții și zeci de amante. E adevărat că, din postura de mare șef literar, i-a sprijinit pe ,,interzișii'' D. Țepeneag sau L. Dimov și i-a recomandat pe Marin Preda sau Geo Dumitrescu. Însă, comuniștii au trecut sub tăcere apariția, la Paris, cinci ani după moartea sa, a ,,Jurnalului de cobai''. Acolo, Paraschivescu arunca masca slujbașului fidel al regimului, arătându-se așa cum era: ,,dezamăgit și dezgustat'', de acele ,,tâmpenii'' și ,, penibile gogoși comuniste'', care, totuși, recunoștea el, îi asigurau ,,minimul de existență'', fiindcă altfel îl așteptau ,,pușcăria, canalul sau mizeria totală''. Să-l condamnăm pentru fățărnicia sa? Aș zice că da! Dar, în comparație cu corifei precum Sadoveanu, Arghezi sau Călinescu, Miron Radu Paraschivescu a recunoscut că a trăit în minciună și lașitate, ceea ce aceia n-au făcut (,, Jurnalul'' a fost citat copios la ,,Europa Liberă''). E o simplă părere personală, sprijinită și pe câteva poezii ,,cu cheie'', publicate puțin înaintea morții sale. Vă prezint una dintre ele, ,,Veghe'', și, contrar obiceiului, am s-o ,,prefațez'' cu câteva idei: Filip al II-lea a fost considerat ,,cel mai catolic dintre regii Spaniei'', palatul Escorial a fost construit să fie un centru de studiere a catolicismului, credință considerată dogma supremă. Restul îl las în seama cititorilor!

Miron Radu Paraschivescu- Veghe

Ca Filip al doilea în Escorial,
Mă plimb tăcut prin sala de spital.

Îngândurat și trist și strâns în mine:
Armada mea o fi ajuns ruine?

Imperiul luminat de veșnici sori
Îmi zace măcinat de negustori,

Atâtea vămi deschise mi-l despică!
Și Țările de Jos mi se ridică...

Iar când privesc prelung într-o oglindă,
Văd toată dogma noastră suferindă.

Istoria sportului constănțean (7). Epoca interbelică

Debutul perioadei dintre cele două conflagrații mondiale este marcat, în țară, dar și în Dobrogea, de o încercare de aservire a sportului de către politică. În 1919,Partidul Socialist înființează, la București, prima organizație polisportivă muncitorească, ,,Prietenii Naturii'', urmată, curând, de filiale în toată țara. În fapt, era vorba despre o amplă acțiune de popularizare a ideologiei comuniste, mascată de așa-zise manifestări sportive și turistice, mai ales după crearea Partidului Comunist din România (8 mai 1921).Constanța nu scapă de ,,febra roșie'' și, în vara aceluiași an, aici ia ființă o filială locală a ,,Prietenilor Naturii'', reunindu-i pentru început pe muncitorii din complexul CFR. Congresul al II-lea al PCdR (1922) înființează chiar un Comitet Central al organizației ,,Prietenii Naturii''. FSSD, reorganizată în 1921 pe ,,regiuni sportive'' (una fiind Dobrogea), admite, în 1923, afilierea ,,Prietenilor Naturii'' la structurile sale. În scurt timp, însă, autoritățile române sesizează caracterul politic al organizației patronate de PCdR și, deși aceasta își schimbă numele, transformându-se în ,,Asociația pentru educație fizică a muncitorilor din România'', cu 50 de filiale în toată țara (printre care una în Dobrogea), trec la represiuni: la 26 martie 1924, FSSR exclude din mișcarea sportivă toate societățile și cluburile sportive afiliate la ,,Prietenii Naturii''. Peste nici o lună, la 21 aprilie, FSSR interzice accesul ,,prietenilor'' pe toate terenurile societăților din subordine. Măsurile nu se termină aici și la 29 iulie sunt emise Ordonanțele 1 și 2 ale Corpului II Armată, prin care sunt scoase în afara legii PCdR, UTCR, Comitetul Femeilor Comuniste și organizația sportivă ,,Prietenii Naturii''. Sediile acestor organizații au fost închise, arhivele confiscate, conducătorii și unii membri au fost arestați. Desigur, aceste măsuri, binevenite, au avut un caracter preponderent politic, dar au produs și un efect secundar benefic: sportul a rămas apolitic!
Tot în 1919, ia ființă Tennis Club Constanța, o grupare exclusivistă, condusă de ing. Petre Mocanu.
Fotbalul începuse să-și taie ,,partea leului'' din atenția opiniei publice și din simpatia tinerilor tentați să practice un sport. Apar noi echipe. Mai vechea formație Izvor este ,,revendicată'', în 1920, de comunitatea bulgarilor dobrogeni, numindu-se din acel an Slavia. Elevii Școlii Superioare de Comerț fondează tot atunci AS Săgeata, cu sediul în strada Ion Grădișteanu 57. În 1922 ia ființă și prima echipă portuară, Tricolor, filială a clubului bucureștean omonim, avându-l ca fondator pe Tase Protopopescu (1900-1992), primul constănțean selecționat în lotul național. Tot în 1922, își fac echipă și armenii: Artiv (Vulturul), numită ulterior Hometnamen și EFA (Educația Fizică Armeană). Clubul își avea sediul pe strada D.A.Sturza 2, iar liderii săi erau V. Ovanezian, D. Altunian și H.Vaham. (Va urma)

Istoria sportului constănțean (6). După reunirea cu țara (continuare)

În jurul anului 1900, începe să funcționeze și hipodromul Palas, la care participarea nu mai era de tip popular, fiind rezervată ofițerilor și notabilităților locale (mai târziu, vor concura aici vestiții cârciumari Panait și Zeidula din Obor). Spre finalul secolului al XIX-lea, un hamal din portul Constanța, halterofil avant la lettre, uluiește asistența mergând cinci pași cu o platformă în spinare, pe care se găseau mărfuri în greutate de 513 kilograme!*
La 17 august 1904, se consemnează în arhive o solicitare din partea cetățenilor, privind înființarea Societății de Arme și Gimnastică. Probabil că edilii au dat curs solicitării, din moment ce localnicii revin cu o nouă petiție: ei vor ca sediul proaspăt înființatei societăți să se mute în noul Cazino. În 1908, în Constanța iau ființă Clubul Nautic Român și Societatea de Gimnastică și Muzică. Un an mai târziu, un mare concurs hipic urmărea promovarea cailor dobrogeni. Foarte bogat din punct de vedere sportiv a fost anul 1912. Mai mulți constănțeni au luat parte la cursa de înot dintre Măcin și Ghecet, pe Dunăre. La Constantinopol, într-un concurs de canotaj al echipelor de pe navele aflate în rada portului turcesc, bărcile românești de pe nava ,,Elisabeta'' au ocupat primele două locuri, din 20 de concurenți.**
La 1/14 decembrie, în București se consemnează un eveniment care va avea implicații și asupra sportului dobrogean: se înființează Federația Societăților Sportive din România, primul for central unic de conducere și îndrumare a mișcării sportive din întreaga țară. ***
Apare, în 1913, și primul club de fotbal din Constanța: se numea Victoria, reprezenta administrația locală și își avea sediul pe stradaTraian nr.10. După un an, negustorii greci fondează echipa Elpis (Speranța), cu 85 membri cotizanți, având sediul pe strada Lahovari și pe D. Adamite, consulul comunității elene, în postură de președinte de onoare (se vehiculează și ipoteza existenței unei echipe de... baschet). În 1915 se constituie echipele de fotbal ale Liceului ,,Mircea cel Bătrân'', Ovidius și Izvor, dar numai ultima dintre ele va supraviețui Primului Război Mondial. Autoritățile au amenajat în acei ani cel puțin o pistă de popice. În 1916, ziarul constănțean ,,Victoria'' nota: ,,Jocul de popice este antrenant, rezervat somităților orașului (consuli, primari, prefect). Aici se servesc gustări și bere''!
* Victor Albu- Istoria educației fizice și sportului. Constanța, Editura Ex Ponto, 1996.
** Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România, vol I. București, Editura Aramis, 2002.
***Constantin Kirițescu, op.cit.

Cincizeci de poezii frumoase (27): Eusebiu Camilar- Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cum nu mai citisem de mult din rubayatele lui Omar Khayyam, persanul cu atât de multe talente (filosof, matematician, astronom, mineralog, muzician, dar, în primul rând, minunat poet), am apelat la internet, zilele trecute. A fost, bineînțeles, o încântare să regăsesc înțelepciunea, toleranța și atât de moderna concepție despre viață a celui care a trăit în urmă cu... aproape un mileniu (1048-1131)! Ei bine, printre numeroasele sale poezii, am întâlnit, chiar de mai multe ori, una care, de fapt, nu este... a lui! Este vorba despre ,,Rămâi să mai ciocnim o cupă'', foarte cunoscută iubitorilor de muzică folk ( printre care, vorba lui G. Călinescu, ,,mă prenumăr''!), în mai multe interpretări chiar, cea mai plăcută mie fiind cea a Iuliei Iosipescu. Poezia aparține, de fapt, lui Eusebiu Camilar (1910-1965), poet și prozator trecut ,,cu arme și bagaje'', după 1944, în tabăra proletcultistă, intrând chiar în manualele școlare, cu proza sa (,,Turmele'', Negura'', ,,Povestiri eroice''). Camilar este cunoscut și în calitatea de... soț al poetei Magda Isanos, dispărută la doar 29 de ani (1915-1944), înainte de a concretiza un cert talent poetic. Vesela, frumoasa poetă suferea de boli grave, în urma unei poliomielite din copilărie, dar Camilar o iubea mult. Cunoscător al poeziilor lui Khayyam (era și un excelent traducător, din vreo șapte limbi, printre care araba!), și, în mod tragic, conștient că soția lui nu va mai trăi mult, Eusebiu Camilar publică, în 1943, poezia pe care o vom reproduce azi, și în care am regăsit cu ușurință motive din poetul persan (probabil tocmai această filiație i-a derutat pe cei care au postat poezia pe internet ca fiind a lui Khayyam). Iată ce zicea poetul-matematician-filosof etc: ,,Dă-mi cupa și ulciorul! Să bem, fermecătoare/ Făptură plămădită din rouă și eter!/ Câte minuni ca tine zeflemitorul cer/ De mii de ori schimbat-a în cupe și ulcioare!''. Sau: ,,Acest vas fu odată un biet îndrăgostit/ gemând de nepăsarea unei femei frumoase''. Iată un alt rubayat: ,,Olarul stă în fața roții. Cântă./ El modelează șolduri de ulcioare./ El cranii mândre de sultani frământă/ Și ofilite mâini de cerșetoare''. Sau catrenul postat de prietenul meu american Sorin... Olariu, care, poet fiind, respectă structura clasică a rubayatelor lui Khayyam, cu trei versuri rimând (1, 2 și 4) și un al patrulea care înglobează ,, mesajul'': ,,Larmă. Târg. Olarul cu mișcări domoale/ calcă în picioare, calcă lutul moale,/ ce-i șoptește tainic: Frate, mai ușor,/mai cu milă! mâine, lut ajungi, de oale...''.
Cred că e vizibilă sursa de inspirație a lui Camilar, care a reușit, din fericire, un poem de mare sensibilitate, cu un an înaintea morții iubitei sale:

Eusebiu Camilar- Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare,
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin și pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristețea și setea fără alinare!

Știi tu, frumoaso, că ulciorul din care bei, înfrigurată,
L-a făurit din țărnă sfântă, din țărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău,
Din țărna unui trup de fată, frumos și cald ca trupul tău...

Ca mâine-om putrezi-n morminte, uitați, nepomeniți de nime...
Ca mâine vor veni olarii să fure lut din țintirime;
Și trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri...

Înmiresmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îți sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâine în zadar vei bate la porți de suflete pustii...

Iubește-mă acum, căci anii pe năzuinți ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieții noastre se duc ca undele pe râuri;
Și trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri...

Istoria sportului constănțean (5). După reunirea cu țara

Restabilirea autorității statului român asupra Dobrogei, autoritate dobândită în urma eroicului război de independență din anii 1877-1878 și consfințită de Congresul de la Berlin, a însemnat debutul unui proces lung de câteva decenii, care a urmărit eliminarea stării de înapoiere social-economică și crearea instituțiilor necesare modernizării acestui ținut. Dar, desigur, dezvoltarea impetuoasă a Dobrogei s-a resimțit și în activitatea de practicare a exercițiilor fizice. Chiar din 17/29 martie 1879, se editează ,,Legea pentru numirea profesorilor de gimnastică la gimnazii, licee și școli profesionale'', cu aplicabilitate din 1880, an în care în noile școli dobrogene au loc primele concursuri de ocupare a catedrelor la această materie. Un rol extrem de important i-a revenit, în dezvoltarea legislației școlare privind sportul, lui Spiru Haret, ministru al învățământului în trei rânduri (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910). *
Sportul propriu-zis cunoaște câteva prime manifestări moderne. În 1895, la Anadolchioi se construiește un hipodrom, printre învingătorii acelei epoci (concursul din 17 august) fiind soldații Ion Cristea, Ion Florea, Nicolae Oprea sau civilii Veli Ismail și Ivan Dobre.
În 1897, prilejuite de o ,,expoziție internațională'', au loc ,, întreceri hipice oficiale'', care vor deveni tradiționale. În același an, la 23 noiembrie/5 decembrie, tot aici se inaugurează un ,,Club al Muncitorilor'', cu o secție cultural-sportivă, probabil sub patronajul PSDMR (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, fondat în 1893).
Din 1898 datează primele informații despre regatele de canotaj de la Sulina și Constanța. Se știe cu siguranță că aceste concursuri erau, de fapt, mai vechi și angrenau echipajele navelor militare ce aparțineau statelor reprezentate în Comisia Europeană a Dunării, înființată în 1856 la inițiativa viceconsulului englez. Regatele din Constanța puneau în concurs bărci și baleniere cu două, patru și șase rame, pe distanțe de 1000 și 2500 de metri. Oarecum surprinzător, marinarii români i-au învins pe urmașii inventatorilor celebrei curse dintre Oxford și Cambridge! (Va urma)
* Constantin Kirițescu, op. cit.

Istoria sportului constănţean (4). Epoca Medie

După moartea lui Teodosiu I, Imperiul Roman se divizează, Dobrogea făcând parte din Imperiul Roman de Răsărit. Dacă partea vestică s-a prăbușit spectaculos în secolul al V-lea, sub loviturile vizigoților, vandalilor și mercenarilor germani conduși de Odoacru (476 d.Hr.), Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe până în secolul al XV-lea, cu toate că, și aici, principala caracteristică a fost invazia aproape necontenită a popoarelor migratoare. În spațiul Dobrogei au ,,operat'' cu precădere pecenegii, uzii și bulgarii. În aceste condiții, nu se poate vorbi despre o evoluție a activităților sportive. Singurele manifestări cât de cât apropiate domeniului sunt cele legate de sfera militară: călărie, lupte, dueluri cu arme, un exemplu fiind așa-numitele ,,coșii'', întreceri hipice de sărbători. După o scurtă perioadă de autonomie politică, în secolul al XIV-lea, sub conducerea lui Balica, Dobrotici și Ivanco, Podunavia (denumirea bizantină a Dobrogei) devine, de la 1388 la 1417, parte componentă a întinsului ținut stăpânit de Mircea cel Bătrân (1386-1418). Din 1417, vreme de peste patru veacuri și jumătate, Dobrogea rămâne sub dominație otomană. Pe plan ,,sportiv'' apare o notă aparte, dată de plasarea la loc de frunte a ,,luptelor tătărăști'', adoptate și de turci, care le spuneau ,,kureș''. Ele erau practicate la nunți, dar și la serbările câmpenești prilejuite de venirea primăverii (Tepreș). Kureș-ul presupune reguli speciale: cei doi combatanți se țin reciproc de centuri și încearcă, fără să desfacă priza, să-și pună adversarul la pământ. Concursul este eliminatoriu, iar învingătorul este premiat cu un berbec (premiul cel mare) sau bayrak (steag sau creangă, împodobite cu șapte, nouă sau unsprezece obiecte de îmbrăcăminte din garderoba unui tânăr). Totul se petrece pe fondul muzical asigurat de instrumente arhaice: daulă (tobă) și zurna (clarinet).*
Sintetizând, se poate spune că, spre deosebire de antichitate, evul mediu n-a favorizat exercițiile fizice, competițiile cu caracter sportiv, ci doar pe cele apropiate de activitățile militare.
* Aidîn Ablez- Kureș, sportul celor puternici. Constanța, Editura Europolis, 2000.

Istoria sportului constănţean (3). Antichitatea (continuare)

O altă inscripție prezintă pentru posteritate obiceiul localnicilor de a-i onora pe învingătorii din arene, oferindu-le, ca și campionilor olimpici, coroane de lauri și ridicându-le statui din bronz. Tot piatra stă mărturie că la agonalii participau, în secolul I d.Hr., aproape toți locuitorii orașului Histria. În aceeași perioadă, o femeie din Callatis, pe numele ei Megisto, dedica zeiței Atena o inscripție, care atestă desfășurarea, pe stadionul din localitate, a unor întreceri de atletism.
Datorită marelui poet latin Publius Ovidius Naso (43 î.d.Hr.-17 d.Hr.), deportat la Tomis, din anul 8 î.d.Hr. până la moarte, avem și mărturii literare, privind priceperea autohtonilor geți în exercițiile cu armele (,,Tristele'', ,,Ponticele''). Dar, evident, predominau textele în piatră, așa cum sunt cele din Callatis, proslăvindu-l pe Apollonius, un cunoscut conducător de gimnaziu și respectat arbitru (agonhotet), sau din Tomis, care certifică existența lui Flavius Poseidonius, unul dintre liderii locali, erijat, și el, în arbitru. *
Dominația romană, instaurată în Dobrogea după cele două mari războaie daco-romane, din 101-102 și 105-106 d.Hr., a dus la adoptarea silită, de către cei învinși, a obiceiurilor învingătorilor. Astfel, la fel ca în restul Daciei subjugate, la Tomis au avut loc, până la retragerea aureliană, lupte de gladiatori, confruntări între pugiliști și alte exerciții sângeroase. Spre mijlocul secolului al II-lea se afirmă celebrul retiar (luptător înarmat cu un trident și o plasă de aruncat asupra adversarului), cunoscut sub numele de Skyrtos Dachensis (Skyrtos Dacul), care, după șase răsunătoare victorii, este ucis într-una din arenele de la Tomis. **
De altfel, aici au fost găsite, peste două milenii, numeroase stele funerare ale gladiatorilor uciși în lupte, printre care cea a lui Amarandos, dar și monumentul referitor la Agroicos, ,,renumit alergător de stadii și neîntrecut pugilist'', datând din aceeași epocă. ***
Tot la Constanța, au fost descoperite, în multe terme (băi), așa-zisele ,,strigilii'', mici instrumente metalice în formă de seceră, folosite de gladiatori pentru îndepărtarea nisipului de pe corp. Din anul 167 d.Hr. ni s-a păstrat o statuetă, reprezentând un gimnast care execută foarte corect un ,,stând pe mâini''( ,,cernus acrobatus''). Dar, pe teritoriul Dobrogei se practica și o altă activitate apropiată de sport: vânătoarea. O inscripție bilingvă, greco-latină, descoperită la Mangalia și datând din vremea împăratului Gordian al III-lea (238-244) atestă existența unei asociații de vânători, conduși de Herennios Apolinarius. Specialiștii în istoria sportului românesc susțin că la Jocurile Olimpice antice participau și trimiși ai Dobrogei, ca ținut aparținând Imperiului Roman. E o ipoteză fermecătoare, până acum, însă, neconfirmată. E cert că împăratul bizantin Theodosiu I interzice marile întreceri, în anul 394. (Va urma)
* Nicolae Postolache- Istoria sportului românesc în date, Iași, Editura Junimea, 1979.
** Constantin Kirițescu, op.cit.
***Claudiu Val, Elena Frîncu, Paul Alexe- Istoria sportului constănțean. Box. Constanța, Editura Muntenia, 2008.

Cincizeci de poezii frumoase (26): Mihai Beniuc- Nu mă vei uita

Mihai Beniuc (1907-1988) a fost unul dintre cei mai îngrozitori reprezentanți ai proletcultismului românesc, depășindu-i cu mult pe Dan Deșliu, Eugen Frunză, Victor Tulbure și alte nume de tristă amintire. Până la 23 august 1944, a scris vreo trei volume de versuri pasabile, cuminți, dar după instaurarea comunismului, a luat-o razna, proslăvind noul sistem de o manieră grețoasă. Îmi amintesc și acum , tocmai datorită stupizeniei lor, câteva dintre ,,poeziile'' sale. Iată, de exemplu, un ,,Pastel'': ,,O, ce pastele ne-ar mai scri/ Bătrânul bard Alecsandri/ Văzând cum ară azi tractoare/ Pe colectivele ogoare''!!!! În altă ,,creație'', poetul îi dă iubitei întâlnire în crâng, o ia în brațe, beat de fericire, și în loc să dea cu ea de pământ, îi spune, cu lacrimi în ochi: ,,-Am primit o sarcină de Partid''!!!! Nu-i așa că pare incredibil? Un alt mare ,,poem revoluționar'', arhicunoscutul, în acea vreme, ,,Chivără Roșie'', glorifica un fel de haiduc comunist, îmbrăcat , așa cum bănuiți, într-o ... chivără (platoșă) roșie, care devenise spaima chiaburilor. Finalul era apoteotic, cu chiaburii fugind speriați, fiindcă ,,În zare/ Apare/ Chivără Roșie''! Prin 1970, când, la liceu, eram obligat să învăț așa ceva, am notat, mare, pe caietul meu de notițe: ,,Și, din librărie/ Ca o vijelie/ Oamenii se duc!/ Ce să fie oare?/ Apare/ ,,Chivără Roșie''!...De Mihai Beniuc...''. Am pus caietul în așa fel încât să-l vadă neuitata, minunata noastră profesoară de limba română, doamna Margareta Aldea, de la Liceul Predeal (Dumnezeu să-i dea sănătate și viață cât mai lungă!). ,,Doamna dirigintă'' a citit heptagrama mea, a pufnit în râs și mi-a închis caietul, complice, fără niciun comentariu, dar știam că nici dânsa nu-l ,,înghițea'' pe, în timp, academicianul, ambasadorul la Moscova și președintele Uniunii Scriitorilor din România, cu vilă în Primăverii și alte mari beneficii comuniste!
...Și atunci, de ce îl prezint astăzi? Știți, probabil, bancul cu țăranul care a dus la târg o vacă jigărită, care nu făcea viței, deci nu da lapte, nici nu trăgea la jug. Întrebat de târgoveți de ce a adus la piață un asemenea exemplar, țăranul a răspuns: ,,Ca s-o fac de rușine!''. Eu vă redau o poezie publicată de Mihai Beniuc la 19 septembrie 1937, care arată ce poet ar fi putut deveni ardeleanul, dacă nu-și vindea conștiința diavolului roșu. Cu alte cuvinte, oarecum invers față de țăranul din banc, vreau același lucru: să-l fac pe Beniuc de rușine!

Mihai Beniuc- Nu mă vei uita

Te măriți, și știu, vei naște prunci
Veți avea cămin și alte cele
Dar așa frumoasă ca atunci
Când erai stăpâna vieții mele
Nu vei fi tu niciodată
Niciodată.

Anii vor veni mereu șiraguri
Ca soldații la cazan, flămânzi.
Din viața ta de miez și faguri
N-o să aibă Moartea nici de prânz
Poate doar o simplă, tristă cină,
Tristă cină.

Ce bătrână, palidă și goală
Vei rămâne peste trei decenii!
Sângele tău, astăzi în răscoală,
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea,
Mai avea.

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastră ne-ntâmplată
Gândurile, visele haine.
Nu mă vei uita tu niciodată;
Sufletul cu altul ți-e zadarnic
Darnic.

Istoria sportului constănţean (2). Antichitatea

Istoria multimilenară a pământurilor dintre Dunăre și Marea cea Mare este o superbă poveste despre tradiții, continuitate și modernizare, inclusiv în plan sportiv. Cea mai veche dovadă a practicării vreunui sport în spațiul carpato-dunărean, patinele din os de animal descoperite la Cluj-Napoca în 1959, este, de fapt, contemporană cu numeroasele mărturii provenind din zona danubiano-pontică, începând cu secolul al VII-lea î.d.Hr., odată cu întemeierea coloniilor grecești de la Histria, Callatis (Mangalia) și Tomis (Constanța). Aici existau instituții ( gimnazii, efebii), amenajări (stadioane, amfiteatre) și manifestări (întreceri de atletism, gimnastică, pugilat), identice celor din Atena sau celelalte cetăți grecești (Olimpia, Corint, Sparta)*.
În toate cele trei orașe de la Pontul Euxin, cercetările arheologice moderne au scos la iveală spații dedicate culturii fizice, element esențial al civilizației elene. Din secolul al IV-lea î.d.Hr., mai exact din anul 353 î. d. Hr., datează o stelă funerară, descoperită la Mangalia, reprezentând un atlet nud, în poziție de aruncare a unei sulițe, dar și inscripția de pe statuia unui cetățean tomitan vorbind despre ,,Jocurile lui Ares'', o competiție ,,sponsorizată'' de cetățenii de vază, care cheltuiau sume considerabile: ,,Luptătorii lui Ares, atleții care au făcut exerciții în stadion oferă în onoarea mea ca amintire acest dar, după moartea mea''. În secolele II și I î.d.Hr., mai multe inscripții epigrafice descoperite la Histria conturează imaginea unei bogate vieți sportive. În fiecare primăvară și toamnă, localnicii, dar și cei aflați în trecere, aduceau ofrande zeului Dionysos, în concursuri atletice și gimnastice, numite ,,agonalii'', ,,dionisii'' sau ,,bachanale''. Folosindu-se de o astfel de inscripție, tinerii de 16-20 de ani, membrii unei asociații de efebi, mulțumeau gimnasiarhului (conducătorul gimnaziului) pentru că acesta asigurase... uleiul necesar pentru masajul corpului, în vederea practicării exercițiilor fizice, a luptelor în special **.
Încă din acele vremuri, avem știri despre bogatul potențial cabalin al ținutului Dobrogei, folosit, logic, în întreceri hipice. Pe lângă mitul ,,călărețului trac'', exemplificat de un faimos basorelief, există și alte repere istorice: în anul 350 î.d.Hr., Filip al II-lea, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, își trimitea iepele, pentru reproducere, în Dobrogea, de unde a și cumpărat 20000 de cai. (va urma)
* Constantin Kirițescu- Palestrica, București, Editura UCFS, 1964.
** Nicolae Postolache-Istoria sportului în România, București, Editura Profexim, 1995.

Istoria sportului constănţean (1). Introducere

În 2008, s-au împlinit 130 de ani de la alipirea Dobrogei la patria-mumă, România. Cu acest minunat prilej, Consiliul Județean Constanța a girat apariția masivului volum ,,Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european'', coordonat de prof.univ. dr. Valentin Ciorbea. Lucrare de mari proporții (800 de pagini), volumul este opera colectivă a câtorva nume de prestigiu: academicienii Gheorghe Platon, Dan Berindei, Florin Constantiniu, Ștefan Ștefănescu, Răzvan Theodorescu, profesorii universitari doctori Șerban Papacostea, Victor Spinei, Gheorghe Buzatu, Ioan Scurtu, Zoe Petre, Valentin Ciorbea, precum și alți specialiști de cea mai înaltă clasă , printre care: Ștefan Cucu, Andreea Atanasiu, Gheorghe Dumitrașcu, Gabriel Custurea, Ioan Bitoleanu, Aurelia Lăpușan, Maria Pariza, Corina Apostoleanu, regretata Liliana Lazia, Victor Ciupină, Adriana Gheorghiu, Decebal Făgădău, Maria Magiru , IPS Teodosie ! În această adevărată constelație națională și constănțeană, doamna Elena Frîncu și subsemnatul am fost reprezentanții sportului local. Fosta vicecampioană mondială de handbal s-a ocupat de structura și obiectivele Direcției Județene de Sport și Tineret (asigurând, ca întotdeauna, și sprijinul material, informațional și logistic), iar mie mi-a revenit rolul de a articula prima istorie a sportului constănțean. S-a realizat astfel o importantă contribuție la respectivul volum, partea sportivă fiind a treia ca număr de pagini în economia lucrării!
Întrucât este vorba despre o carte extrem de rară, dar și din alte motive,vă voi prezenta, pe acest blog, în serial, partea de istorie a sportului. Voi începe prin a sublinia rolul major al câtorva tehnicieni, impulsionați de Elena Frîncu, care au pus pe hârtie tot ce știau despre sportul în care erau implicați: Traian Petcu, Gogu Cojocaru, Viorel Filimon, Mărțișor Hondrilă, Mircea Popa, Matei Stănei, Traian Bucovală, Victor Albu, Lisias Ionescu, Ion Macoviciuc, Ștefan Aftenie, Ilie Dascălu, Ismail Kenan, Vasile Petrică, Cristian Mihăilescu, Octavian Tileagă , mult-regretații Mihai Naca și Constantin Ofițerescu și alți câțiva, pe care n-am reușit să-i identific. (Atenție: nu am făcut aici o prezentare a marilor antrenori constănțeni, ci o enumerare a celor care au făcut, în scris, prezentarea sporturilor în care activau! Despre toți ceilalți, vom vorbi la timpul potrivit)! Toate ,,rapoartele'' acestora au încăput pe mâna unui mare împătimit al sportului local, Ion Matei, care a încercat să le pună ,,cap la cap''. N-a reușit, fiindcă a pierdut, și el, bătălia cu o maladie necruțătoare. În acest moment, mi s-a încredințat nobila sarcină de a redacta istoria sportului constănțean. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să se pună la cale marea lucrare coordonată de Valentin Ciorbea, astfel că ,,am dat bice'' să termin partea mea de contribuție. E un lucru cunoscut, ,,graba strică treaba'', dar sper să nu fi făcut mari greșeli de cronologie sau redactare (dacă da, rog să fiu iertat). De altfel, consider mica ,,Istorie a sportului constănțean'' doar ca pe o încurajare pentru alți jurnaliști sportivi, sau studenți la Facultatea de Educație Fizică a Universității ,,Ovidius'', să realizeze mai mult și mai bine decât am făcut eu! De asemeni, în semn de recunoștință față de sportul constănțean, de sportivi, tehnicieni și chiar spectatori, sunt de acord cu preluarea acestor date de către toți cei ce vor dori s-o facă -ele nu-mi aparțin decât într-o minimă măsură! Și, încă o dată, mulțumesc celor ce m-au sprijinit în demersul meu, cu deosebire DJST Constanța și Serviciului Bibliografic al Bibliotecii Județene Constanța! (Va urma)

Un articol de pe acest blog va apărea în revista ,,Dacia Literară''!

După intrarea la tipar a romanului ,,Dragostea și Securitatea'', finalul acestui an zbuciumat îmi mai aduce o mare bucurie: traducerea realizată de mine, pentru prima oară în literatura română, a poeziei ,,In Flanders Fields'', scrisă de John McCrae, ,,cel mai celebru poem al Primului Război Mondial'', și postată pe acest blog, va fi preluată de prestigioasa revistă ,,Dacia Literară'' de la Iași! Sigur, a contat mult prietenia de patru decenii dintre mine și directorul publicației, dar eventualilor cârcotași le spun doar că traducerea mea va apărea într-un număr de excepție, numărul 100 al seriei noi, un număr cu adevărat special. Adevărat e și faptul că am reactualizat postarea de acum un an, și am mai lucrat și la traducere- din respect pentru cei ce citiți aceste rânduri, voi face și pe blog cuvenitele corecturi. Însă, repet, e o imensă bucurie să public un articol într-o revistă despre care am învățat la școală! Și, desigur, o dovadă că aici am postat tot ce am putut realiza mai bun!
De altfel, amatorilor de sport, dar nu numai lor, le rezerv o surpriză, începând chiar de mâine: voi posta aici, în serial, ,,Istoria sportului constănțean'', scrisă în 2008, cu sprijinul Direcției de Sport a Județului Constanța, personal al doamnei Elena Frîncu, și apărută în masivul volum ,,Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european'', lucrare coordonată de cunoscutul Prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, sub egida Consiliului Județean Constanța.
Așadar, rămâneți aproape!

La mulţi ani, România!

După o vară şi o toamnă superbe, vine şi în York iarna! Deocamdată, e bine, dar m-am pregătit cum se cuvine. Am pus huse pe marele balansoar şi pe grătar şi am montat micuţa seră cu schelet metalic, acoperit cu folie de plastic. În seră am transferat ghiveciul cu trandafiri (la primăvară, îi voi muta în grădină) şi cele cu mărar şi pătrunjel (leuşteanul e peren, se descurcă el...). Am pregătit solul pentru roşiile de la anul (mai exact, pentru gogonele). Am mutat în garaj masa de cafea, furtunul şi accesoriile de stropit şi am închis apa, vine gerul şi nu vreau să crape ţevile. Am ancorat balansoarul, masa şi scaunele din grădină (vântul depăşeşte, uneori, 120 km/oră) şi am lăsat în voia iernii cele opt coşuri suspendate cu flori de toate culorile, precum şi arbuştii şi florile din grădină, unele vii şi în acest anotimp (săptămâna trecută, am mâncat, cu soţia, mure din pădurea vecină...).
Încolo, oraşul e, ca de obicei, minunat. Au început, încă de la 1 noiembrie, pavoazarea şi iluminatul, pe străzi şi în magazine (White Rose, de exemplu, arată ca de Crăciun). Totuşi, Leeds-ul deplânge, în aceste zile, dispariţia a doi dintre eroii săi: comediantul pentru copii Jimmy Saville (a cărui fotografie zâmbeşte tuturor, dintr-o mulţime de vitrine), şi fotbalistul Garry Speed, campion cu Leeds, acum două decenii, sinucis inexplicabil la 42 de ani. Iar eu spun ,,Dumnezeu să-l ierte!'' pe tomitanul Vasile Luban, un om mereu politicos şi calm, un antrenor pe sufletul copiilor, ucis de un descreierat...
Am fost prezenţi şi la inaugurarea localului noii biserici româneşti, o construcţie minunată, datând din 1880, cumpărată cu banii comunităţii române din Yorkshire, dar nu am reuşit să ,,socializăm'' cu alţi compatrioţi, toţi sunt tăcuţi, trişti, închişi în ei. În schimb, vorbim des cu băieţii şi fetele de la KFC, adică Bogdan, Constantin Lungu, Cătălina, Cristina şi, mai nou, contănţeanca noastră din Tomis Nord, Coralia (care va deveni, chiar în aceste zile, pacienta Giulianei).
Noutate este, fiindcă veni vorba, şi locul de muncă al fetei noastre, un cabinet modern situat în inima târgului, chiar pe strada Briggate, despre care vă povesteam, mai demult, că este o stradă atestată documentar de... 803 ani!
...Iar azi, fiind 1 decembrie, vom sărbători româneşte, cu ţuică adusă din ţară, cu fasole şi ciolan afumat şi murături puse de noi (castraveţi şi conopidă, o nebunie!), vegheaţi de steguleţe tricolore!
La mulţi ani, România!