Cincizeci de poezii frumoase (31): G. Topîrceanu-Balada popii din Rudeni

Voi începe prin a ura tuturor cititorilor acestui blog ,,LA MULȚI ANI!'', sănătate și prosperitate! Vă mulțumesc pentru că mă citiți și vă consider prietenii mei dragi! Stați pe aproape, se anunță lucruri mari, chiar azi am aflat că romanul meu e sub tipar și foarte curând va apărea; voi posta, cu siguranță, aici, fragmente din roman, dar și alte capitolașe, la care am renunțat, și veți vedea de ce! Deocamdată, însă, revenim la serialul nostru, cu, probabil, cea mai potrivită poezie pentru ziua de azi, când se sărbătorește Boboteaza! Nu voi spune prea multe despre autor: este unul dintre cei mai populari scriitori români. Contestat de mulți critici, locul lui G.Topîrceanu (1886-1937) în literatura română a fost precizat de George Călinescu, suprema autoritate în critica literară română: ,,De câte ori versificația e profundă, adică de neuitat în simplitatea ei ca o bună temă muzicală clasică, poezia există''. Și, în altă parte:,, El nu-i niciodată atât de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet''. Iar despre alegerea mea de azi (publicată în premieră în 1916, și în volum în 1920): ,, nu e cea mai bună, dar e cea mai lustruită, cu un aer nemișcat de dioramă, ca scenele de iarnă din pictura olandeză''. Să-i dăm drumul!

G. Topîrceanu-Balada popii din Rudeni

De la târg la Vadul-Mare
Taie drumul prin poieni,
Legănându-se călare,
Popa Florea din Rudeni.

Și-n priveliștea bogată
Sus pe culme, jos pe drum,
Iarna palidă-și arată
Plăzmuirile de fum.

Somnul revărsat în fire,
Gerul sfânt al Bobotezii,
A-nchegat argint subțire
Peste faldurii zăpezii.
Și, legând în gheață stropii,
Bura care-n aer joacă
A țesut pe barba popii
Fire lungi de promoroacă.

Bolta sură ca cenușa,
Codrii vineți- dorm adânc.
Sună numai căldărușa
Atârnată de oblânc.

Bate Surul din potcoavă
Drum de iarnă, fără spor,
calcă rar și cu zăbavă
Lunecușuri de pripor.
Și-n tăcerea care crește,
Adâncit ca-ntr-o visare,
Popa când și când șoptește
Legănându-se călare...
Scutură din treacăt salbe,
Reci podoabe care mint,
Surpă bolți de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii,
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii,
Înstelate pe zăpadă.
Iar pe culmea unei creste,
Amețit de zare multă,
Strânge frâul fără veste
Și-mpietrit pe cal ascultă.

Nici o șoaptă...nici un ropot...
Numai din adâncuri sure
Vine vuiet lung de clopot
Peste-ntinderi de pădure.

Lung îi sună în ureche,
Pe când el, cu grijă scoate
Pântecoasă ploscă veche
Din desaga de la spate.

Și cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreție de simbol.

Colo-n vale, unde drumul
Taie luminișuri rare,
Printre plopi se vede fumul
Hanului din Vadul-Mare.
Calul, vesel, simte locul
Și s-abate scurt din cale-
C-a-nvățat și dobitocul
Patima sfinției-sale...
Iar hangița iese-n ușă,
Bucuroasă de câștig.
Ochii-i râd spre căldărușă:
- Frig, părinte?
- Strașnic frig!