Marți mi-a parvenit, prin infinita amabilitate a prietenului meu Lucian Vasiliu, numărul festiv (100!-la mai multe!) al prestigioasei reviste ieșene de cultură ,,Dacia Literară'', cea fondată de M.Kogălniceanu, publicație despre care învățam la școală! Revista mi-a făcut imensa onoare ca, tocmai în acest număr de sărbătoare, să-mi publice un articol, ce înglobează prima traducere în limba română a unei poezii celebre (,,In Flanders Fields'', de John McCrae). Cititorii acestui blog au mai văzut traducerea, dar, de data asta, am îmbunătățit-o și am mai adus ceva precizări, astfel că... o voi mai posta o dată, cu adăugirea (lăsați-mă să mă minunez în continuare!) că articolul meu a apărut într-o companie ultra-selectă: Ana Blandiana, Alexandru Zub, marele dramaturg Matei Vișniec, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Uricariu, Liviu Antonesei, Dinu Flămând, sârbul Adam Puslojic (marele prieten al lui Nichita Stănescu și Adrian Păunescu), adică literați la a căror enumerare, vorba cronicarului, ,,se sparie gândul''! Dar, să revenim pe pământ și să mai citim o dată :
O POVESTE CU MACI ROȘII
Pentru non-britanicii aflați, totuși, pe teritoriile Reginei Elisabeta a II-a, ceea ce se întâmplă acolo în luna noiembrie poate părea (încă) o ciudățenie tipic englezească. De fapt, este vorba despre un miracol de solidaritate, tradiție, omenie și respect față de eroii neamului.
...În noiembrie, întregul regat trăiește sub semnul macului! Toate posturile de televiziune plasează ideograme cu maci roșii într-un colț al ecranelor, iar prezentatorii și invitații au câte unul la butoniere. Sportivii apar, în săli și pe stadioane, cu echipament pe care e brodată efemera (în realitate) floare. Pentru meciurile disputate de echipa de fotbal a Angliei în această lună, atât de rigida FIFA a făcut o abatere de la conservatorismul ei și a aprobat (ce-i drept, după energica intervenție în acest sens a premierului britanic David Cameron!) ca insularii să îmbrace tricouri cu un mac pe piept. Pe străzi, trecătorii poartă cu mândrie insigne sau bijuterii reprezentând ceea ce botaniștii numesc ,,papaver rhoeas''. Autovehiculele arborează același însemn, iar o mulțime de magazine, clasice sau online, vând maci artizanali, produși în ateliere unde lucrează numai veterani și invalizi de război. Macul roșu de câmp este și simbolul adoptat de Royal British Legion, această formidabilă organizație caritabilă, fondată la 11 noiembrie 1921, adică la exact trei ani de la încetarea ostilităților pe fronturile primului război planetar, și care, la împlinirea a 90 de ani de existență, își propune să colecteze... 90 de milioane de lire sterline, în folosul foștilor combatanți și al familiilor acestora! Iar obișnuitele sărbători dedicate luptătorilor din toate războaiele britanice de la 1918 încoace au avut aceeași emblemă. La Royal Albert Hall, sâmbătă, 12 noiembrie, în prezența familiei regale, a celor mai de seamă politicieni și a sute de reprezentanți ai British Legion, tradiționalul Festival al Rememorării s-a încheiat, ca de obicei (am văzut, deja, trei ediții...), cu o adevărată ninsoare roșie: din plafonul celebrei săli, mii de petale de maci au coborât peste cei de față!
Cum se explică această nobilă obsesie?
Totul a pornit în ziua de 3 mai 1915, când medicul militar canadian, locotenent-colonelul John McCrae (bunicul era scoțian...), la sfârșitul celei de-a doua sângeroase bătălii de la Ypres, în câmpia Flandrei, din Belgia, l-a îngropat pe prietenul și fostul său student, locotenentul de 22 de ani Alexis Helmer. În lipsa preotului unității, McCrae a ținut și slujba religioasă... La final, bulversat, bunul medic a scos un carnețel și a scris în el o poezie, care avea să devină ,,cel mai popular poem al primului război mondial''. Dar, cum autorul nu știa atunci acest lucru, nemulțumit, a rupt foaia din carnet și... a aruncat-o. Din pură întâmplare, gestul lui a fost văzut de un alt ofițer, locotenent-colonelul Francis Alexander Scrimger, care a recuperat versurile și le-a trimis unor reviste literare. Câteva dintre acestea au refuzat editarea, care s-a produs, totuși, la 8 decembrie, în același an, în revista londoneză ,,Punch''.
Poezia s-a bucurat de un succes fulminant, făcând rapid ocolul lumii. A fost pusă pe muzică, într-o mulțime de variante (Alexander Tilley, grupurile ,,Libera'' , ,,Escalators'', ,,The Guess Who'', și chiar Jacques Brel, autorul inubliabilului ,,Ne me quitte pas''), a fost inclusă în cartea ,,City Boy'', scrisă de cunoscutul Herman Wouk (,,Revolta de pe Caine''), și e pomenită, supremă recunoaștere britanică, într-un episod din...,,Familia Simpson''! Varianta muzicală a lui Tilley este imnul... hocheiștilor de la faimoasa echipă Montreal Canadiens, care și-au scris-o pe zidurile arenelor din Bell Centre și, mai târziu, Montreal Forum. Micul poem este lozincă la Cimitirul American din Madingley (Cambridge). Marcus Welby, personajul central al unui cunoscut serial TV nord-american din anii '70, lucra la un scenariu despre... macii Flandrei, neterminat din cauza atacului de la Pearl Harbour. Însă, un film tot s-a făcut, ,,A Heritage Minute'', în 1998, cu actorul Colm Feore în rolul medicului militar John McCrae. Poezia și (sau) imnul lui Tilley se pot auzi la toate manifestările dedicate eroilor!
În mod surprinzător, micuța bijuterie literară nu este tradusă în limba română (m-aș bucura să aflu că greșesc). Asta poate fiindcă McCrae a îmbrăcat-o în hainele unui rondel, mai exact, un ,,rondel francez''. Dar, nu unul obișnuit, ci un rondel atipic, având două versuri ,,străine'', folosite ca leitmotiv, și o repartiție a celor două rime clasice care, într-adevăr, ar speria orice traducător: în loc de 7A și 6B, la medicul-poet raportul este 8A-5B, plus cele două ,,neavenite''! Jean Pariseau, autorul versiunii franceze, a lucrat așa cum se obișnuiește: a pus pe două coloane traducerea cuvânt cu cuvânt (și a recunoscut că i-a fost imposibil să urmeze ideea autorului!) , și pe cea realizată de el; diferențele sunt mari de tot! Cum țineam morțiș să traduc ,,In Flanders Fields'' în neasemuita noastră limbă, am vrut să renunț la încorsetarea cerută de rondel, dar... soția mea m-a îndemnat să nu cedez! Cu mici compromisuri prozodice, dar și unul gramatical (ușor de observat, și, cred eu, scuzabil!), am realizat, foarte probabil, prima traducere a celebrei poezii.
Vă propun, ca și Pariseau, mai întâi varianta ad litteram:
,,În câmpiile Flandrei, macii înfloresc
Între crucile noastre, care, una după alta
Marchează locul nostru. Și, în cer,
Ciocârliile îndrăznețe încă mai cântă,
Deși nu se mai aud, din cauza tunurilor.
Noi am murit. Acum câteva zile,
trăiam, admiram apusul și răsăritul.
Iubeam și eram iubiți, iar acum suntem morți,
În câmpiile Flandrei.
Iată ce vă cerem, în fața dușmanului,
Vouă, cărora brațele noastre vă dau
Torța: ridicați-o sus!
Dacă ne lăsați, pe noi, care murim,
Nu vom mai avea somn, deși macii înfloresc
În câmpiile Flandrei.''
Simplu și emoționant, deci superb, nu-i așa?
Iată ce am putut face eu:
În câmpiile Flandrei, macii flutură-n vânt,
Printre șiruri de cruci, peste-al nostru mormânt.
Încă zboară sub cer ciocârlia-ndrăzneață,
Dar cântecul ei, în fum și în ceață,
De bubuitul de tunuri e-nfrânt.
Noi am murit. Puține ore sunt
De când ne bucuram de-amurg, de dimineață.
Iubeam, eram iubiți, și-acum suntem pământ,
În câmpiile Flandrei.
Cerem urmașilor, cu legământ:
Luați torța din brațul nostru frânt
Și purtați-o spre victoria măreață!
De nu, ne-am săvârșit degeaba din viață,
Și degeaba macii mai flutură-n vânt,
În câmpiile Flandrei!
...John McCrae a murit la datorie, înainte de a împlini 46 de ani, într-un spital francez din Boulogne-sur-Mer, la 28 ianuarie 1918. Însă, iată, macii săi par nemuritori!
0 comments:
Post a Comment